• Think-tank pentru valori democratice!
  • ro_RO
  • en_US

România și debutul neașteptat al unei noi mișcări sociale

România și debutul neașteptat al unei noi mișcări sociale

Data de 5 februarie 2017 va rămâne în imaginarul nostru colectiv ca un moment istoric decisiv. Protestele care au precedat această zi de duminică, și a căror intensitate a crescut în mod constant, au reușit să aducă în stradă mai mult de o jumătate de milion de oameni. Protestatarii sunt cetățeni români, fie răspândiți în orașe mai mari și mai mici din țară, fie aflați în afara ei. Chiar și Antarctica a avut un reprezentant. Începând în jurul zilei de 22 ianuarie, tot o duminică, și culminând ca amploare după publicarea pe 1 februarie în Monitorul Oficial a Ordonanței de Urgență (OUG) 13/2017, prin care se aduceau modificări Codului Penal și Codului de Procedură Penală, aceste proteste de stradă generalizate s-au coagulat în jurul unui mesaj puternic în sprijinul justiției și al luptei anti-corupție. „Hoții”, „România trezește-te”, „PSD, ciuma roșie”, „Nu stați la căldură, PSD vă fură”, „Uniți salvăm toată România”, „Jos mâinile de pe DNA”, „Rușine să vă fie”, câteva din lozincile cheie scandate de participanții la aceste manifestații pot părea, la o primă vedere, direcționate exclusiv împotriva partidului social-democrat (PSD). Dar să fie oare așa numita „Revoluție Albă” un caz relativ simplu de contestare politică post-electorală, precum argumentează „contestații”?

Dincolo de intensitatea emoțională a momentului, presa internaționlă a scris deja despre caracterul deosebit al acestor explozii populare de suport pentru valori precum „adevăr”, „cinste” sau „dreptate”. Să mergi pe jos într-un marș susținut și la temperatori scăzute sau să scandezi în pieți publice, dar nu în sprijinul unui partid politic, ci al procurorilor anti-corupție și al unei justiții independente, este un fenomenon cel puțin neobișnuit în timpul resurgenței ideologice a populismului de dreapta. Ziarul francez Les Echos remarca într-un articol recent că evenimentele de la „periferia Europei” ar putea fi cele care anunță așteptările politice ale noii generații. Mai mult decât un discurs naționalist, folosit deja repetitiv în mesajele post-1989 ale actualului PSD, noua generație și-ar dori un politician „transparent”. Rolul omului politic al secolului 21 ar trebui să se asimileze mult mai mult funcției reprezentative pe care acesta din urmă o îndeplinește într-un sistem politic democratic. Adică, reprezentanții să fie întradevăr controlați de reprezentați și nu viceversa.

Într-un articol publicat în revista online Contributors, Gabriel Bădescu și George Jiglău susțin necesitatea utilizării mecanismelor democrației reprezentative pentru canalizarea noilor cerințe populare. Este un argument pertinent și absolut necesar în condițiile în care discursul populist de dreapta se apropie amenințător de mult de proclivitățile autoritare ale așa numitelor democrații iliberale. Fenomenul politic care se conturează însă în România este unul mult mai amplu și, în sensul sugerat de Les Echos, potențial reprezentativ pentru transformarea în secolul 21 a democrației euroatlantice. Ne confruntăm cu o schimbare sistemică, a cărei direcție se conturează abia acum și care va antrena redefinirea spectrului ideologic al partidelor politice românești și, un lucru deja vizibil, apariția unor noi partide. Unul din semnele acestei schimbări este o volatilitate electorală crescută, care se încadrează evoluțiilor politice din Europa de Vest. Există o disponibilitate mult mai mare din partea electoratului european de a „testa” noi formule de reprezentative politică, un exemplu elocvent fiind ascensiunea în recentele alegeri olandeze a unui partid de centru stânga, GreenLeft, precum și pierderile considerabile înregistrate de către fostul partener de guvernare al liberalilor, Partidul Laburist (PvdA), care a reușit să obțină doar 5,7% din voturi.

Un alt semnal este redefinirea rolurilor politicianului și cetățeanului intr-o democrație reprezentativă, o temă care se regăsește și în dezbaterea publică americană. Populismul naționalist al republicanului Donald Trump a declanșat proteste virulente, precum marșul femeilor din 21 ianuare 2017, la o zi după inaugurarea celui de-al 45lea președinte american, dar și recentele contestări ale membrilor republicani ai Congresului american în întâlnirile publice cu alegătorii din circumscripțiile lor. Contestat este nu doar sprijinul acordat de republicani noului președinte în domenii sensibile ca cel al politicii de sănătate, ci și modul în care este definit „poporul” în dezbaterile publice din Statele Unite. Răspunzând unor acuze aduse în presa de dreapta, mai mulți participanți la aceste „town hall meetings” au ținut să precizeze: „nu sunt un protestatar plătit”, aluzie la ubicuitatea comentariilor din media referitoare la implicarea miliardarului american de origine maghiară, George Soros, în organizarea acestor manifestații de masă.

Există așadar și o tensiune evidentă la nivelul discursiv a ceea ce înseamnă protest civic legitim și a identității unor astfel de manifestanți. Fără doar și poate, tonul vitriolic al taberelor – susținători ai lui Donald Trump vs. așa ziși liberali progresiști în Statele Unite sau susținători PSD vs. apărători ai justiției în România – justifică interpretarea unor astfel de evenimente drept o luptă politică acerbă și, din punct de vedere discursiv, extrem de productivă. Proliferarea unor noi identități, ca cea de liberal progresist sau trumpist (Statele Unite) și populist (Europa de Vest), este însă mai degrabă semnul unor clivaje politice profunde în societățile vestice, precum și germenele unei noi definiții a rolului și naturii politicianului în democrațiile liberale.

Un astfel de fenomen politic de masă, care duce la nașterea unei noi ideologii, depășește ca intensitate și amploare o simplă competiție între partide. PSD a câștigat în 11 decembrie 2016 o importanta victorie electorală și formează, împreună cu ALDE, actuala coaliție de guvernare care dețin o majoritate confortabilă în Parlament (52,88 % în Camera Deputaților, i.e. 174 din 329 și 55,14% în Senat, i.e. 75 din 136 de senatori). Unele din elementele cele mai caracteristice ale protestului par să vină în sprijinul ideii că majoritatea silențioasă, cea care nu a votat, a simțit nevoia să își facă simțită prezența: Liviu Dragnea, președinte PSD și al Camerei Deputaților, Sorin Grindeanu, Prim Ministru, Florin Iordache, fost Ministru al Justiției și Călin Popescu Tăriceanu, președinte ALDE și al Senatului României, au fost țintele predilecte ale acestor manifestații stârnite de adoptarea faimoasei și acum abrogatei OUG 13/2017.

Alte trăsături însă pot fi interpretate ca semnele unui fenomen sociologic mult mai amplu – o noua mișcare socială, așa cum argumentează într-un interviu pentru PressOne sociologul Dumitru Sandu. O astfel de mișcare socială ar marca apariția unui nou actor politic, capabil să schimbe fundamental parametrii discursului public și, eventual, să reformuleze normele sociale care structurează o societate. Deocamdată gradul de organizare și coagulare al cerințelor Pieței este încă unul retoric: există Proclamația România 2017, lansată de grupul civic Inițiativa Timișoara și mișcarea Corupția Ucide, precum și susținută de Uniunea Salvați România (USR). Partid născut dintr-o asociație non-guvernamentală, USR-ul a reușit un scor neașteptat de bun la alegerile parlamentare din 2016. Au aparut și noi grupări politice, de exemplu recent înființatul DEMOS, care încearcă să canalizeze această energie politică spre o ideologie social-democrată verde, dar a cărui putere de tracțiune electorală nu va fi testată decât abia în 2020. Prezența unui nou actor social poate fi însă identificată și prin alte caracteristici:

(1) în primul rând, amploarea5 februarie este un moment de mobilizare maximă, a cărui istorie a fost deja pe larg discutată în presă. S-a spus, pe bună dreptate, că au fost cele mai mari proteste post-decembriste, aluzie atât la Revoluția din decembrie 1989, când dictatorul comunist Nicolae Ceaușescu a fost îndepărtat de la putere tot în urma unei puternice explozii de nemulțumire populară, dar și la demonstrațiile violent reprimate în 1990 din Piața Universității. Ion Iliescu, președintele României la acea dată, este în prezent investigat pentru „crime împotriva umanității” în Dosarul Mineriadei. Scandate virulent și pasional, noile slogane s-au văzut susținute discursiv de pancarte cu mesaje la fel critice, unele din acestea revendicându-se chiar de la Revoluția din 1989 și care, într-o formă mai redusă, au continuate până și duminică, 12 martie 2017. Există deci o memorie colectivă a protestului care s-a reactualizat în zilele acestor manifestații susținute. Distribuția geografică destul de unitară s-a văzut și în faptul că nu doar județele transilvănene și bănățene, tradițional susținătoare ale dreptei, au fost bine reprezentate la aceste proteste. Au fost organizate manifestații asemănătoare în orașe mici și mari, la Bistrița, Arad, Dej, dar și în Bacău, Craiova, Ploiești, Constanța, Suceava, Tecuci, Slatina, Botoșani, inclusiv în fieful PSD-ist al lui Liviu Dragnea, în Alexandria.

(2) caracteristici demografice: imaginea demonstrației de duminică 5 februarie din Piața Victoriei, o mare de lumini generată de smart phones, ne spune mai mult însă despre acest 1989 Reloaded (mesajul unei pancarte). S-a spus, poate pe bună dreptate, că au ieșit în stradă preponderent generațiile 20+ și 30+, deși ar fi fost prezenți oameni de toate vârstele. Se presupune, deși încă nu avem studii sociologice care să confirme acest lucru, că majoritatea participanților au studii superioare sau sunt studenți. Mulți au călătorit în străinătate, fie în vacanțe, schimburi academice sau pentru diferite oferte de muncă. Sunt capabili să acceseze noi mijloace mass media, precum presa digitală, deja clasicul Facebook, Twitter sau Snapchat. La sfârșitul fiecărei demonstrații protestatarii au cântat în cor imnul național, exprimându-și susținerea față de România și contestând implicit contranarațiunea imixtiunii externe lansată de PSD și susținută de televiziuni private ca Antena 3 și România TV. Caracteristicile acestea rămân însă suficient de generale pentru ca extinderea noii mișcări și la alte grupuri sociale să fie în continuare posibilă. Membership-ul unei astfel de comunități are deci condiții minime, rămânând flexibil și deschis unei expansiuni viitoare. Acesta deschidere spre noi formulări discursive și, implicit, platforme politice alternative transpare și din atitudinile demonstranților față de actuala putere. Într-un sondaj de opinie publicat pe 14 februarie 2017 și realizat de Institutul de Studii Politice și Sociale la comanda unor organizații non-guvernamentale precum Geeks for DemocracyCENTRAS (Centrul de Resurse pentru Asociații) și Funky Citizens, o majoritate a participanților se declară non-partizani, adică nici anti-, dar nici pro-guvern. O parte a acestei majorități s-a implicat însă în demonstrațiile de stradă din ianuarie/februarie. Cei mai mulți se declară nehotărâți în privința opțiunii lor politice în cazul unor alegeri anticipate. De altfel, acest răspuns l-au dat 41% din participanții la studiu, inclusiv cei care s-au autoidentificat ca anti-, respectiv pro-guvern.

(3) un nou discurs public: „Hoții”, un cuvânt cu încărcătură simbolică maximă în cultura noastră, a fost unul dintre cele mai reprezentative slogane ale acestor proteste. Ce ne spune lucrul acesta este că, din punct de vedere politic, clivajul care s-a format în societatea românească este unul valoric. Neafilierea politică a protestelor este o trăsătură definitorie a mișcării începute în ianuarie. Putem oare vorbi în aceste condiții de nașterea unei noi ideologii, deși nu avem încă o direcție ideologică clară? Eu susțin că da, pentru că ceea ce au reușit să fundamenteze protestele este un discurs qua ideologie de amploare societală, menit să sprijine democrația în ambele ei forme, directă sau reprezentativă. Este un nou discurs public care instituie o definiție alternativă a societății și reformulează norme sociale. Coloratura politică are o importanță secundară. Prin susținerea justiției penale manifestanții și-au exprimat o opțiune clară pentru un stat de drept, iar prin comportamentul lor civic și-au asumat rolul cetățeanului activ într-un sistem politic democrat.

(4) spirit civic: O altă trăsătură definitorie pentru o nouă mișcare socială este spiritul civic. Cu alte cuvinte, ne confruntăm cu un protest conștient, definit ca o formă de manifestare publică a unei nemulțumiri profunde față de o procedură și un act legislativ. La limită, am putea interpreta acest fenomen de stradă drept o formulă colectivă de participare politică de tip democrație directă. Faptul că protestatarii au refuzat mecanismele de reprezentare politică clasice precum și omogenitatea mesajului transmis consolidează argumentul apariției unei nou actor social colectiv, care nu se regăsește în platformele și cultura organizațională a partidelor tradiționale.

(5) noi modalități de activism politic: Tinerii și mai puțin tinerii protestatari au dispus de resurse tehnologice și de comunicare moderne. Așa numita revoluție digitală pare să inspire un suflu nou activismului politic, oricare ar fi orientarea ideologică a persoanelor implicate, și să configureze un nou spațiu public de dezbateri. Desigur, utilizarea mediilor digitale nu este o noutate. Gradul de mobilizare politică în România însă, prin utlizarea unor astfel de rețele de comunicare, este unul neașteptat de mare. Se înscrie în seria și extinde inițiative deja existente de implicare politică civică, de exemplu prin site-uri precum de-click.roo asociație care se auto-identifică drept prima platformă publică de petiții din țară. Manifestanții înșiși au părut conștienți de rolul și răspunderea lor civică. Banderolele galbene „@Rezist” și luminițele smart phone-urilor sunt simboluri care au definit informal apartenența la o altfel de mișcare, la fel cum „pussy hats”, căciulițele roz cu urechiușe, au marcat simbolic marșul global al femeilor din ianuarie 2017.

De ce și cum trebuie să se raporteze partidele politice la aceste proteste?

S-a vorbit mult în presa noastră despre România viitorului. Ce înseamnă însă în mod concret lucrul acesta și cum pot fi traduse politic cererile protestatarilor? Abrogarea OUG 13/2017 este cu siguranță o victorie, fie ea și una de etapă. Scopul unei mișcări sociale este însă unul mult mai ambițios și vizează schimbări profunde ale modului în care oamenii se raportează la comunitatea lor. Am susținut că protestele din România prefigurează o transformare sistemică a democrațiilor euroatlantice și că, în termeni discursivi, reprezintă adevărata alternativă ideologică a populismului de dreapta. Una din cauzele succesului populist din ultimul an pare să fie o nemulțumire profundă a electoratului față de modul în care (nu) funcționează reprezentarea unor interese în democrațiile reprezentative. Răspunsul clasei politice nu poate fi însă unul de genul „more of the same”, ci o reevaluare a mecanismelor instituționale ale acestei reprezentări și chiar introducerea în repertoriul nostru politic a unor moduri de participare directă a cetățenilor. Măsurile propuse de George Jiglău în privința reformei sistemului electoral, dar și a unei discuții publice privind limitele puterii executive, se înscriu de fapt în această direcție.

În cazul concret al României, demonstrațiile din 2017 transmit clar clasei politice faptul că o bună parte a electoratului nostru s-a maturizat. Acest electorat a învățat, în pofida unui sistem care nu stimula deloc activismul, noi modalități de implicare politică. Protestatarii au dovedit un grad ridicat atât de spirit civic, cât și de creativitate. Ambele fenomene nu trebuie ignorate de partidele (devenite între timp) tradiționale, dacă acestea din urmă doresc să își păstreze relevanța electorală în decada următoare. Acesta este semnalul de alarmă pe care politicienii trebuie să îl înțeleagă. Reformularea valorică a unei societăți și a rolului politicianului într-o democrație reprezentativă este un fenomen de masă de o forță politică întradevăr covârșitoare. Un electorat conștient de forța sa nu va mai aștepta organizarea „de sus”, prin programele unor partide care refuză să le reprezinte cererile. Se vor organiza ei înșiși, schimbând fundamental în acest proces parametrii legitimi a ceea ce înseamnă discurs public. Presiunea politică „de jos” există de mult, dar discursul și actorul politic care să îl instituționalizeze au început abia în februarie 2017 să se cristalizeze. Cine nu sesizează această schimbare de direcție va deveni, așa cum au susținut și alți comentatori, istorie. O istorie în care timpul este întotdeauna la recut, niciodată la prezent: cu alte cuvinte, Vae victis!