Congresul PSD a avut două componente principale: anunţarea unei noi intenţii de reînnoire a partidului şi înscăunarea formală a lui Liviu Dragnea în fruntea partidului. Cea mai potrivită deviză a Congresului ar fi fost „Nimic nu se câştigă, nimic nu se pierde, totul rămâne la fel!”.
Congresul PSD a reprezentat o formalitate, având în vedere că a lipsit elementul central – alegerea preşedintelui partidului – care condimenta aceste şezători de partid în anii anteriori. După ce a fost ales preşedinte interimar de Comitetul Executiv al PSD, Liviu Dragnea a îngropat competiţia în mai puţin de o lună. Schimbarea condiţiilor de intrare în competiţia pentru funcţia supremă, prin introducerea acelui criteriu al cinci filiale care să susţină o candidatură, a stopat din faşă orice candidatură surpriză.
Multă lume l-a criticat pe Dragnea pentru faptul că a candidat singur, dar în contextul noilor criterii orice altă candidatură ar fi fost clar doar una regizată, menită să mimeze competiţia. La fel, mulţi s-au oprit asupra faptului că Dragnea a primit 97% voturi favorabile la alegerile interne, considerând că acesta este un indicator clar al lipsei de democraţie din partid. În condiţiile unei întrebări de tip „da” sau „nu”, orice proporţie de voturi mai mică ar fi atras cu sine comentarii legate de lipsa de susţinere a lui Dragnea şi despre eventualele diviziuni din partid.
Un alt lucru pe care îl observ în multitudinea de reacţii la Congresul PSD este accentul pus pe tema „reînnoirii”. Insistăm prea mult pe faptul că Dragnea, Zgonea şi alţii au vorbit despre disocierea de comunism sau plasarea tinerilor în conducerile centrale. Momentul de reculegere şi scuzele PSD pentru crimele dictaturii comuniste sau violenţele din Piaţa Universităţii nu sunt decât momente regizate. Toate sunt inutile câtă vreme PSD se agaţă cu obstinaţie de singurul cârlig real pe care îl are cu comunismul, Ion Iliescu, menţinut în prima linie a partidului şi invitat din nou să ţină un discurs părintesc mai tinerilor săi colegi.
După ce a pierdut prima dată puterea (atât Guvernul, cât şi Preşedinţia) în 1996, în PSD (fostul PDSR) se vorbeşte în continuu despre reformă, reînnoire, modernizare etc. Aşa s-a vorbit când Adrian Năstase a fost ales în fruntea partidului, mai întâi preşedinte executiv (sub Oliviu Gherman) şi apoi preşedinte. Şi mai mult s-a vorbit despre aceste lucruri în 2005, când Mircea Geoană l-a învins pe Ion Iliescu în probabil cel mai spectaculos Congres PSD după Revoluţie. La doar câteva luni, s-a vorbit despre reformă când Adrian Năstase a fost îndepărtat din prima linie a PSD şi forţat să plece de la şefia Camerei Deputaţilor, după aşa-numită „noapte a cuţitelor lungi de la Snagov”.
S-a vorbit despre reformă când Victor Ponta l-a învins pe Mircea Geoană. Carevasăzică, preşedinte TSD propulsat direct în fruntea partidului. Ce dovadă mai mare de reînnoire?
Aşadar, intenţiile de reformă la PSD nu mai sunt demult o ştire.
De fapt, acest Congres (de altfel toate săptămânile scurse de la preluarea interimatului de către Dragnea) reprezintă garanţia faptului că la PSD nu se va schimba nimic. Nu se va schimba nici felul de a face politică, nici influenţa baronilor locali, nici scorurile obţinute de PSD la alegeri.
Ce lipseşte cu adevărat PSD este un lider care să poată obţine un scor peste cel al partidului. Prin alegerea lui Dragnea, PSD ratează din nou o ocazie de a găsi un astfel de lider. Dragnea este un bun gospodar (doar pentru partid), care se va asigura că maşinăria de vot va funcţiona bine, care probabil va reuşi să strunească orgoliile din filiale şi să se asigure că nimeni nu se abate de la disciplina de partid. Lucruri importante, de altfel. Dar toate acestea nu vor face decât ca PSD să rămână bine înfipt în zona celor 35-40% din voturi pe care le obţine de obicei.
Şi cam atât. Liviu Dragnea nu este un om care să garanteze că alegătorii indecişi, care la competiţiile cu adevărat disputate (precum alegerile prezidenţiale din 2004, 2009, 2014) au virat mereu către dreapta, se vor uita acum cu alţi ochi la PSD. Dragnea încearcă să pară mai direct şi mai sincer în felul în care comunică în public, dar nu este decât o variantă mai umană a roboticului Gabriel Oprea. Liviu Dragnea nu are nici un bagaj de competenţe în vreun alt domeniu decât cel al „administrării” – fie că e vorba despre un consiliu judeţean sau un partid. E vorba de management, nu de leadership.
Adrian Năstase şi Mircea Geoană au fost preşedinţi PSD cu aptitudini de lideri, sabotaţi însă de grandomanie sau de naivitate în exces. Victor Ponta a avut de partea sa avantajul tinereţii, dar şi dezavantajul lipsei de substanţă (cele două nu se implică reciproc). Toţi au dat greş în misiunea lor de face ca PSD să fie privit altfel.
Constat toate aceste lucruri cu oarecare tristeţe pentru că, deşi nu am fost niciodată fan PSD, schimbările profunde în România pot fi implementate doar de către partidele mari (sau cu acordul lor). Ne place sau nu, PSD este şi va rămâne un actor fundamental în politica din România pentru mult timp de acum înainte şi orice neajuns la nivelul conducerii partidului se va răsfrânge direct asupra legilor şi politicilor publice care ne afectează pe toţi.