Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR) este singura formațiune politică cu o prezență neîntreruptă în parlamentul post-decembrist al țării, sub aceeași denumire și structură organizatorică identică, de la primele alegeri din mai 1990 până azi, și cu cea mai lungă perioadă petrecută în diverse coaliții guvernamentale. Obiectivul general urmărit de UDMR este asigurarea continuității minorității maghiare, în conformitate cu prevederile dreptului internațional și cu cele asumate de statul român în articolul 6 al Constituției. Raportat la acest obiectiv, performanța politică a UDMR pe parcursul celor 25 de ani de existență oferă un interesant exemplu de dualitate: există, pe de o parte, realizări incontestabile care oferă o bază politico-juridică și instituțională solidă pentru existența unei minorități ce numără peste 1,2 milioane de membri, și avem de a face, pe de altă parte, cu o performanță narativ-discursivă care a subminat sustenabilitatea aranjamentelor la care s-a ajuns.


1. Introducere


Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR) are o performanță unică în istoria României postcomuniste: este singura formațiune politică cu o prezență neîntreruptă în parlamentul post-decembrist al țării, sub aceeași denumire și structură organizatorică identică, de la primele alegeri din mai 1990 până azi, și are în palmares cea mai lungă perioadă – 11 ani și 2 luni – petrecută în diverse coaliții guvernamentale. La această prezență remarcabilă în guvernele României se adaugă cei patru ani, 2000–2004, în care UDMR a oferit susținere parlamentară guvernului PSD condus de Adrian Năstase, obținând drept răsplată legea administrației publice locale care conține cele mai importante prevederi privind drepturile minorității maghiare din România adoptate în legislativele de după 1990[1].


Rezultatele obținute de UDMR în ultimii 25 ani sunt pe măsură, situația maghiarilor din Transilvania fiind – din punct de vedere politico-juridic cel puțin – mai consolidată ca niciodată de la Pacea de la Trianon încoace. Deși această afirmație este adesea contestată de curentul dominant al opiniei publice a comunității maghiare, argumentele care pot fi aduse în susținerea ei sunt greu de contestat: (1) există în momentul de față 931 de acte normative în vigoare[2] ce conțin, într-o formă sau alta, prevederi referitoare la protecția minorităților; (2) UDMR ocupă poziții importante în forurile decizionale și executive la nivel național și local, atât în privința acelor poziții care rezultă din procesul electoral (senatori și deputați, președinți ai consiliilor județene, primari și consilieri locali), cât și sub aspectul funcțiilor administrative (directorate în ministere, subprefecți, poziții în organele deconcentrate ale executivului); (3) în România există la ora actuală o vastă rețea de instituții educaționale susținute din bugetul de stat care oferă, în condițiile unei autonomii considerabile, programe educaționale în limba maternă de la grădiniță până la universitate, finanțarea fiind preferențială în anumite cazuri (la învăţământul terțiar, de exemplu, se aplică coeficientul 2 la calculul finanțării per student echivalent în cazul programelor oferite în limba maghiară); (4) există numeroase instituții culturale – o operă, numeroase teatre și câteva muzee – ale minorității maghiare care sunt susținute din bugetul de stat; (5) complexul univers al mass mediei în limba maghiară include atât emisiuni ale radioului și televiziunii publice, cât și numeroase posturi comerciale care au obținut licențe de emisie în limba maghiară; (6) deși rămâne un aspect controversat al relațiilor între majoritate și minorități, retrocedare bunurilor confiscate de autoritățile comuniste a contribuit în mod hotărâtor la consolidarea situației economice a comunității maghiare, nu numai în privința persoanelor fizice care au beneficiat pe urma acestor măsuri, dar – și mai ales – în privința bunurilor aparținătoare cultelor și composesoratelor; (7) la toate acestea se adaugă cele realizate cu sprijinul financiar substanțial acordat de statul ungar – începând cu instituțiile educaționale private care completează, pe de o parte, oferta de stat din România, pe de altă parte concurează cu ea, până la finanțările variate care urmăresc conservarea identității și păstrarea patrimoniului material și intelectual –, în condițiile stabilite de legislația românească și înfăptuite preponderent în cadrul instituțional al unor asociații și fundații recunoscute de autoritățile statului român.


Deși ar fi fără temei sa ne imaginăm că acest inventar – care nu este nici suficient de detaliat, nici exhaustiv – ar putea fi pus în totalitate pe seama UDMR, este evident că formațiunea politică care și-a asumat rolul reprezentării intereselor minorității maghiare în contextul României post-decembriste a fost actorul cheie în ceea ce privește influența exercitată asupra evoluției relațiilor interetnice și facilitarea, în variate moduri, a apariției aranjamentelor politice, legale și instituționale care oferă azi cadrul coexistenței între români și maghiarii din România. Bilanțul devine însă paradoxal dacă luăm în calcul trei fenomene complementare. Un curent important al opiniei publice a minorității maghiare din România susține din ce în ce mai pregnant că politica UDMR este plină cu eșecuri și a dat greș privind unele obiective fundamentale, iar evoluțiile recente de pe scena politică din România scot în evidență o izolare din ce în ce mai vizibilă a UDMR care pare să fi pierdut irevocabil potențialul de odinioară pe care l-a avut ca posibil partener de coaliție pentru toate partidele importante din România. Comportamentul autorităților statului ungar din ultima vreme transmite și el mesajul că obiectivele urmărite de elita politică a minorității maghiare din Transilvania au fost depășite de evenimente și că este nevoie de o nouă abordare în proiectarea viitorului comunității maghiare din România.


Vom încerca în cele de mai jos să formulăm unele explicații posibile ale acestui bilanț paradoxal al politicii minoritare din România de după 1990. Analiza ce urmează ignoră dimensiuni importante ale contextului precum evoluția sistemului de partide și reconfigurarea comportamentului electoral, pierderea încrederii în actorii politici în general sau o examinare mai nuanțată a relațiilor interstatale și interguvernamentale dintre România și Ungaria, afectate considerabil de crizele recente de pe scena politicii europene și internaționale. Demersul explorativ se va concentra asupra elementelor care domină gândirea politică și spațiul discursiv al minorității maghiare, urmărind să scoată în evidență determinanți ai comportamentului elitei politice maghiare, precum și posibile cauze ale eșecului perceput de o parte însemnată a comunității.


Criteriul de evaluare folosit va fi obiectivul general asumat de UDMR în toate documentele programatice: asigurarea continuității minorității maghiare. Va fi evaluată măsura în care deciziile actorilor principali care au acționat în numele maghiarilor din România au servit, sau nu, acest scop și vor fi formulate ipoteze privind ce a lipsit ca măsurile întreprinse să sporească șansele atingerii obiectivelor urmărite.


2. Contextul internațional și domestic al obiectivului


Preocupările minorității maghiare din Transilvania de a-și asigura continuitatea pe teritoriile unde trăiește în mod tradițional, într-un mod reflectat în datele demografice, păstrându-și în același timp limba și cultura, reprezintă o preocupare legitimă recunoscută atât de dreptul internațional, cât și de legislația din România. Articolul 27 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice adoptat în 1966 de către adunarea generală a ONU prevede că „în statele în care există minorități etnice, religioase sau lingvistice, persoanele aparținând acestor minorități nu pot fi lipsite de dreptul de a avea, în comun cu ceilalți membri ai grupului lor, propria lor viață culturală, de a profesa și practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă”. Convenția cadru privind protecția minorităților naționale adoptată în 1995 de Consiliul Europei, intrat în vigoare în 1998, conține o serie de prevederi referitoare la păstrarea identității, printre altele în forma unor drepturi extensive legate de limbă și educație, participare în afacerile publice și interzicerea asimilării forțate.


Declarația de la Alba-Iulia care pronunța unirea Transilvaniei cu România conține promisiuni referitoare la drepturile ce vor fi asigurate populației maghiare din teritoriile care au intrat în componența României Mari, iar în cadrul procesului pregătirii tratatelor de pace de la Trianon (1920) și Paris (1947), România s-a angajat cu privire la măsurile ce vor urmări protecția minorității maghiare de pe teritoriul ei, asigurând dăinuirea acestei comunități. Începând cu cea din 1923, constituțiile României reflectă, într-un mod sau altul, aceste angajamente, iar Constituția actuală, adoptată în 1991 și modificată în 2003, prevede în primul paragraf al Articolului 6 că „Statul recunoaște și garantează persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase”. Cele 931 acte normative în vigoare menționate anterior, ce conțin prevederi legate de protecția minorităților, sunt instrumentele prin care statul român încearcă să dea substanță principiului enunțat în constituție.


Nu este însă mai puțin adevărat că în dreptul internațional contemporan trenează – mai precis: se află într-un impas profund – o dispută privind acele aranjamente instituționale care pot garanta supraviețuirea comunităților minoritare interesate în acest obiectiv. Conform primului articol din Pactul cu privire la drepturile civice și politice, fiecare popor are dreptul la autodeterminare – „își determină liber statutul politic și își asigură liber dezvoltarea economică, socială și culturală”[3] –, însă documentul amintit nu oferă nicio definiție referitoare la cine se califică drept „popor”. Astăzi, din cele 49 de state ale continentului european, 10 dispun de o populație mai mică decât numărul membrilor comunității maghiare din Transilvania, în timp ce alte 5 au o populație comparabilă cu mărimea minorității maghiare din România. Totodată, în cele 49 de state, circa 20 de comunități numără peste 1 milion de membri și se consideră „popoare”, la fel ca alte 20 de comunități cu un număr de membri de cel puțin 500.000, având statutul de minoritate într-un stat european contemporan.


Politica internațională gestionează această dilemă cu ajutorul unei logici circulare: ordinea mondială contemporană instaurată în 1945, prin adoptarea Cartei ONU[4], este așezată pe baza doctrinară a unui consens tacit conform căruia o națiune este un popor care, folosindu-se de instrumentul autodeterminării, creează și menține în funcțiune un stat, iar popoarele sunt comunitățile formate de cetățenii statelor existente. Un alt element al bazei doctrinare a ordinii mondiale contemporane este supremația dreptului individual: în afară de câteva documente cu valoare de recomandare (și o excepție rară cu efect limitat: Declarația din 2007 a Adunării Generale a ONU privind dreptul la autodeterminare a popoarelor indigene[5]), dreptul internațional respinge ferm orice aspirație care urmărește asigurarea protecției comunităților minoritare interesate în supraviețuire prin instrumentele dreptului colectiv. Pe de altă parte, întemeierea unui stat reprezintă cea mai înaltă formă a drepturilor colective de care beneficiază de facto fiecare popor ce deține și administrează un stat.


În această situație grevată de profunde contradicții, minoritățile interesate în supraviețuire au la îndemână două posibilități. O variantă este recurgerea la forță în vederea promovării în statutul de „națiune”, dreptul la autodeterminare fiind impus, împotriva voinței majorității, prin violență. Dacă cei care recurg la această soluție sunt suficient de insistenți și au acces la resursele necesare, pot convinge, după un timp, comunitatea internațională să fie recunoscute ca „națiuni” și pot fi primite într-un final în comunitatea statelor independente, așa cum s-a întâmplat recent în cazul Kosovo sau al Sudanului de Sud. Există însă și exemple contrare: rebelii tamili din Sri Lanka, care au militat timp de 26 de ani pentru autodeterminare, au fost învinși în 2009 în cadrul unui veritabil război civil în care autoritățile au utilizat, cu acordul tacit al comunității internaționale, armament greu împotriva propriilor cetățeni, numărul victimelor depășind 40.000, după unele surse chiar 100.000. Este interesant de remarcat totodată că autoritățile noilor state acceptate în comunitatea internațională sunt de obicei reticente să recunoască mișcări de autodeterminare pe teritoriile asupra cărora au preluat controlul, situația sârbilor din Kosovo de Nord sau conflictele din Sudanul de Sud fiind elocvente în acest sens. Împrejurările care împing comunitățile ce își văd viitorul periclitat să recurgă la violențe sunt etichetate de Will Kymlicka drept „consecințe perverse” ale dreptului internațional, respectiv ale ordinii mondiale contemporane[6].


A doua variantă pe care minoritățile interesate în supraviețuire o au la îndemână este angajarea într-un lung și adesea anevoios proces de negocieri cu majoritățile dominante în vederea identificării, pe calea dialogului, a aranjamentelor instituționale care pot garanta păstrarea identității comunității. Din aceste negocieri rezultă de obicei soluții asimetrice în care majoritatea își păstrează pozițiile dominante în stat, iar minoritățile sunt recunoscute oficial și beneficiază de variate forme ale protecției garantate de drepturi colective, materializate în aranjamente de împărțirea puterii care le permit exercitarea unui control asupra acelor aspecte ale sferei publice de care depind șansele de dăinuire: cel mai adesea situația limbii, educația și acele elemente ale culturii care sunt reflectate în modul de viață, incluzând dreptul de a utiliza în public simbolurile proprii. Aranjamentele de împărțire a puterii pot varia între soluții simbolice – materializate în forme de reprezentare în forurile legislative sau executive care nu produc efecte sau aranjamente de autonomie funcțională de care beneficiază doar elita minoritară care cooperează cu majoritatea – și aranjamente efective, precum federalismul etnic sau lingvistic, formele de autonomie, devoluția, consociaționismul. Elementul comun al acestor aranjamente din urmă este delegarea efectivă – pe baza unor decizii luate de forurile competente și reflectate în legi sau în constituție chiar – a unora din competențele – atât legislative, cât și executive – pe care majoritatea le are, în favoarea unor entități – cu caracter teritorial sau constituite pe baza principiului personal – care devin astfel elemente ale structurii de stat, recunoscute în dreptul public.


Negocierile care pot avea ca rezultat astfel de aranjamente nu sunt ușoare: dialogul direct între elitele politice și lupta parlamentară este adesea complementată cu demonstrații și diverse forme de nesupunere civică sau chiar elemente sporadice de violență, precum în cazul Tirolului de Sud, unde în anii 1960 s-au înregistrat mai multe valuri de terorism puse pe seama eșecurilor în negocieri. Motivele care conving elitele care reprezintă majoritățile dominante în stat să cedeze din prerogativele pe care le dețin sunt adesea contextuale, implicarea unor actori terți sau internaționali fiind crucială în cazurile care au produs aranjamente de durată. Succesul soluțiilor adoptate – măsurat în sentimentul viitorului asigurat împărtășit de o largă majoritate a membrilor comunității minoritare – este direct proporțional cu competențele delegate în cadrul aranjamentului de împărțire a puterii, dar șansele ca stabilitatea să fie subminată pe termen lung sunt, în același timp, și ele cu atât mai mari cu cât un aranjament este mai puțin asimetric, exemple elocvente în aceste sens fiind oferite recent de mișcările secesioniste din Catalonia și Scoția. Insecuritatea viitorului colectiv percepută de o minoritate poate fi însă la fel de destabilizatoare, cu atât mai mult cu cât minoritatea este mai numeroasă, situația rușilor din Ucraina fiind edificatoare în acest sens (chiar dacă sursele instabilității din regiunea respectivă au multe elemente contextuale, problemele incontestabile cu care comunitatea rusofonă se confruntă fiind exploatate de ambițiile geopolitice ale conducerii de la Kremlin). Stabilitatea oricărei soluții instituționale la care se poate ajunge în urma negocierilor depinde în mod crucial de elemente ale culturii politice care susțin aranjamentul, considerându-l just și întemeiat, atât de parte majorității, cât și din punctul de vedere al minorității – relațiile dintre italieni și populația germanofonă din Tirolul de Sud sau situația minorității suedeze din Finlanda oferă exemple ilustrative în acest sens.


3. Parcursul UDMR în istoria politică de după 1989 a României


După schimbările din 1989 din România, reprezentanții minorității maghiare din Transilvania au ales calea negocierii cu elitele politice românești care au preluat puterea, urmărind asigurarea unei poziții cât mai avantajoase pentru comunitate în structura statului român readus pe calea democrației reprezentative. Felul în care organizația umbrelă care și-a asumat rolul reprezentării politice a minorității s-a constituit, reușind, pe de o parte, să combine o prezență efectivă în toate regiunile de interes ale țării cu o conducere centralizată eficientă, precum și garantarea, pe de altă parte, a caracterului de alianță între mai multe platforme ideologice a fost aproape un miracol, ținând cont de faptul că în ultimii ani ai dictaturii comuniste o parte însemnată a elitei minoritare a părăsit țara. Organizată într-un timp record, UDMR a obținut rezultate spectaculoase în mobilizarea electoratului: mesajele politice privind felul în care conducerea organizației vede viitorul minorității maghiare în contextul României postcomuniste i-a asigurat o poziție promițătoare în cadrul sistemului pluripartidic emergent: timp de un deceniu organizația a beneficiat de susținerea stabilă și consecventă a unui electorat disciplinat și mobilizat aproape la maxim. A devenit însă destul de repede evident că soluțiile instituționale pe care conducerea de vârf a UDMR le consideră necesare pentru garantarea persistenței minorității maghiare pe meleagurile natale vor fi greu de obținut pe calea dialogului purtat cu actorii politici ai majorității românești. În timp ce reprezentanții maghiarilor din Transilvania se puteau gândi numai în termenii unor aranjamente instituționale bazate pe drepturi colective materializate în diverse forme de autonomie (teritorială în zonele locuite preponderent de maghiari și culturală/personală acolo unde erau în minoritate), partea română a respins ferm orice tentativă care a încercat introducerea în agenda negocierilor posibile soluții care depășesc cadrul conceptual al drepturilor individuale.


În cei 25 de ani ai istoriei UDMR de până acum se disting două perioade dominate de logici diferite privind strategia pe care politicienii maghiari au urmat-o în reprezentarea intereselor comunității, cu o perioadă de tranziție între cele două. În perioada 1990–1996, elita politică a minorității maghiare a dus, dintr-o poziție marginalizată a scenei politice românești, o politică de gen mișcare națională inspirată din tradiții interbelice, urmărind construcția unei societăți minoritare paralele, dotată cu toate instituțiile necesare pentru autoguvernare, un aranjament de acest gen fiind perceput ca singurul care poate garanta dăinuirea comunității. Perioada a fost marcată de câteva demonstrații de amploare, violențele de la Tg. Mureș din 19-21 martie 1990 (ale căror cauze declanșatoare au rămas neelucidate până azi) și unele încercări, destul de timide, de includere în agenda forurilor internaționale a situației minorității maghiare din România. Deși uniunea nu a reușit să-și facă aliați în rândul actorilor influenți ai scenei politice din România, roadele politicii duse de elita maghiară au fost spectaculoase: în primii 6 ani de după revoluție s-a obținut reînființarea unui număr considerabil de școli cu predare în limba maghiară desființate de regimul comunist și s-au pus bazele unei rețele instituționale – preponderent educaționale – care au putut susține în etapele următoare atât iluzia, cât și ambiția obiectivelor legate de construcția unei societăți minoritare paralele. Cu toate că rezultatele obținute de maghiari erau imposibil de realizat fără acordul lor, forțele postcomuniste ajunse la putere după evenimentele din decembrie 1989 au exploatat abil mișcarea națională a maghiarilor și consecințele acesteia, reușind să păstreze poziții cheie în structura de stat invocând „pericolul maghiar” și apelând la sentimentele naționale ale majorității declanșate de activismul politic al minorității maghiare.


Ajunși la guvernare în decembrie 1996, liderii UDMR au încercat să ducă mai departe aceeași linie politică, nutrind speranțe că pozițiile ocupate în guvern vor permite realizarea unor obiective care s-au dovedit imposibil de atins prin instrumentele utilizate în anii anteriori. Cooptarea UDMR în primul guvern condus de opoziția democratică a elitei postcomuniste a contribuit esențial la consolidarea situației minorității, prima participare la guvernare a uniunii s-a terminat însă cu un eșec răsunător: eforturile privind reînființarea universității maghiare de stat – Universitatea Bolyai înființată în 1945 printr-un decret semnat de Regele Mihai I și desființată în 1959 de autoritățile comuniste –, obiectiv ce figurează în loc de frunte pe lista revendicărilor maghiare, s-a dovedit imposibilă de realizat, în ciuda disponibilității la compromis a guvernului condus de Radu Vasile. Cei patru ani ai guvernului PSD (2000–2004), cu Adrian Năstase în poziția de prim-ministru, căruia UDMR i-a asigurat susținere parlamentară, au produs în schimb cea mai importantă realizare în materie de drepturi minoritare: legea administrației publice locale. Acest act normativ a legiferat singura formă de autonomie recunoscută de legislația din România post-decembristă, autonomia locală, oferind un cadru instituțional – imperfect și cu limitări serioase, mai ales în privința finanțelor – pentru proiectul de societate minoritară paralelă, cu efecte importante în regiunile locuite preponderent de maghiari. Legea a reglementat totodată statul limbilor minoritare, utilizarea acestora fiind permisă în instituțiile publice aflate pe perimetrul unităților administrate în care ponderea minorității depășește, conform datelor din recensământ, 20%. În aceeași perioadă a guvernului Năstase, elita politică a UDMR a început să fie confruntată din ce în ce mai pregnant cu evidențe privind faptul că disponibilitatea majorității de a face concesii și-a atins limitele: în discursul oficial al autorităților a apărut argumentul conform căruia situația minorității maghiare din România depășește cu mult ceea ce prevăd standardele în vigoare ale dreptului internațional. Acestea au fost împrejurările care a dus la apariția celei de a doua strategii urmărită de reprezentanții UDMR: mutarea accentului de pe proiectul societății minoritare paralele pe accesul la resursele statului și canalizarea acestora în regiunile populate preponderent de maghiari, respectiv în instituțiile educaționale și culturale ale minorității.

Revenirea la guvernare a UDMR în 2004 a fost un moment propice pentru implementarea acestei strategii. În uniune era în plină desfășurare un prim schimb de elite, influența liderilor socializați preponderent în comunism, cu afinități pentru cultura umanistă, a început să fie echilibrată treptat de activizarea în politica minoritară a unei generații noi, cu o cultură politică diferită, mai antreprenorială, și cu legături strânse cu grupurile economice de interes. Preocupările privind proiectul unei societăți minoritare paralele – cu rădăcini adânci în gândirea politică a minorității maghiare din Transilvania, dar mai puțin la îndemâna acestei noi generații – au fost înlocuite treptat de interesul din ce în ce mai manifest în asigurarea unui acces mai echitabil la resursele de stat, prezența reprezentanților minorității maghiare în structurile care controlează accesul fiind considerată cheia garanției pentru dăinuirea minorității maghiare pe meleagurile natale. La reorientarea treptată a elitei UDMR către această nouă logică au contribuit deopotrivă nevoia de resurse a rețelei de instituții ce a rezultat din etapele anterioare ale activității politice a uniunii, presiunea venită din partea noii generații în vederea asigurării accesului la poziții în structura de stat, cât și așteptările grupurilor economice de interes care, datorită influenței pe care investitorii locali o aveau asupra electoratului, au devenit parteneri din ce în ce mai importanți ai uniunii. Păreau întemeiate și așteptările conform cărora resursele canalizate preferențial către anumite regiuni pentru dezvoltare infrastructurală sau cu dedicație pentru anumite instituții educaționale sau culturale pot aduce un important spor electoral de care putea depinde viitorul reprezentării politice a minorității maghiare din România.


Această logică a dominat conduita politică a UDMR în perioada 2004–2014, timp în care uniunea a fost, cu scurte întreruperi, membră în patru coaliții guvernamentale. Prezența reprezentanților minorității maghiare în puterea executivă de cel mai înalt nivel a avut, în mod incontestabil, un impact benefic asupra relațiilor interetnice, sporirea sentimentului de siguranță a membrilor comunității fiind perceptibilă la nivelul opiniei publice. Nu sunt de subapreciat nici realizările materializate în dezvoltări infrastructurale în unele regiuni populate preponderent de maghiari care nu ar fi fost tratate, probabil, drept priorități în lipsa inițiativelor venite din partea UDMR. Cu toate acestea, așteptările privind consecințele electorale ale acestei reorientări a priorităților nu s-au confirmat: trendul descendent al rezultatelor în alegeri, vizibil deja în 2004, s-a accentuat în alegerile parlamentare din 2008 și 2012. Deși UDMR a reușit să-și mențină pozițiile în termeni relativi, numărul de alegători care au susținut cu votul lor uniunea a scăzut vertiginos. În mod evident nu fără legătură cu această evoluție, a apărut o componentă puternică a opiniei publice a maghiarilor din România care susține că politica UDMR a dat greș, metodele folosite de uniune nu au produs decât eșecuri.

Sursele acestei deziluzii sunt multiple. În materie de angajamente asumate, UDMR a rămas datoare cu două obiective majore: autonomia și reînființarea universității de stat cu predare în limba maghiară. Felul în care conducerea de vârf a uniunii a decis să exploateze, în mod recurent, în campaniile electorale potențialul mobilizator al promisiunilor privind autonomia – deși ei știau probabil cel mai bine, pe baza experienței dobândite în parlament și prin participările la guvernare, că nu există forță politică în România care ar putea susține UDMR în eforturile care urmăresc atingerea acestui obiectiv – a fost cu siguranță contraproductiv, contribuind în bună măsură la răspândirea sentimentului de eșec în mentalul colectiv al minorității maghiare. Insistența mesajelor politice privind autonomia ca singurul aranjament care poate asigura dăinuirea comunității, pe de o parte, și refuzul consecvent și categoric al actorilor politici care articulau punctul de vedere al majorității, pe de altă parte, au demobilizat treptat electoratul maghiar, generalizându-se convingerea că în lipsa autonomiei nimic nu este de făcut și că toate problemele cu care minoritatea maghiară din România se confruntă vor dispărea, dintr-odată, doar dacă autonomia devine o realitate. În ceea ce privește problema universității maghiare de stat, aceasta a rămas o sursă a nemulțumirilor, deși oferta educațională de nivel terțiar în limba maghiară a universităților de stat, pe de o parte, și a universităților private finanțate din bugetul de stat al Ungariei, pe de altă parte, depășește cererea, numărul locurilor fără taxă scoase la concurs de cele două categorii de universități depășind an de an numărul celor care susțin examenul de bacalaureat în limba maghiară.


O altă sursă a deziluziei ce caracterizează mentalul colectiv al minorității maghiare este faptul că o bună parte a celor 931 de acte normative cu prevederi referitoare la drepturi ale minorităților nu produc efecte, din cel puțin două motive. Numărul mare de legi, hotărâri și decizii în care prevederi importante pentru minorități sunt inserate împovărează procesul de implementare, atât din punctul de vedere al potențialilor beneficiari, cât și al autorităților competente: de foarte multe ori potențialii beneficiari nici nu își cunosc drepturile din cauza caracterului răsfirat al corpusului de drepturi minoritare, iar autoritățile a căror sarcină ar fi punerea în practică a prevederilor se pot eschiva invocând lipsa unor condiții necesare pentru implementare, precum personal cu pregătire și competențe potrivite sau fonduri dedicate pentru îndeplinirea sarcinilor prevăzute în lege. Într-adevăr, există multe prevederi importante, ca în cazul Legii învățământului din 2011, în privința cărora normele metodologice de aplicare au rămas neadoptate până în prezent. Al doilea motiv pentru care multe dintre legile în vigoare menite să ofere protecție minorităților naționale rămân fără efecte este faptul că lipsește susținerea necesară din partea majorității, fiind invocat caracterul neîntemeiat al unor drepturi, în special în privința drepturilor lingvistice. Se întâmplă totodată că exercitarea anumitor prevederi este atacată în instanță și procesele sunt câștigate de inițiatori.


Cauzele care se află la originea acestor fenomene sunt, evident, complexe, printre acestea regăsindu-se foarte probabil și performanța discursivă a liderilor UDMR care a lăsat mult de dorit. Elita UDMR a comunicat ineficient atât cu propriul electorat, cât și cu actorii scenei politice din România și a ignorat în totalitate opinia publică a majorității.


Intrarea la guvernare


După intervalul de grație a celor 6 ani de la schimbarea de regim, în care mesajele UDMR au fost clare și mobilizatoare, a urmat o perioadă marcată de grave eșecuri de comunicare pe care elita politică a UDMR le-a comis față de propriul electorat. Prima dintre acestea a fost modul defectuos în care liderii uniunii au justificat acceptare invitației neașteptate de a intra în guvernul format după alegerile din 1996. În spațiul public al minorității maghiare din România există până azi o dispută privind oportunitatea acestei decizii și consecințele care au urmat. Argumentul cel mai frecvent invocat de contestatari este că prin acceptarea ofertei care i s-a făcut, UDMR a intrat într-o capcană, fiind forțată să renunțe la două instrumente importante pe care le-a avut la îndemână în perioada premergătoare: protestele stradale și apelarea forurilor internaționale în chestiunea minorității maghiare din România.


Decizia privind prima participare a UDMR într-o coaliție guvernamentală a fost luată pe 28 noiembrie 1996 în ședința Consiliului Reprezentanților Unionali. Deși votul final a fost covârșitor, în cadrul dezbaterilor au fost exprimate puncte de vedere critice care au scos în evidență posibile consecințe negative, iar unii reprezentanți unionali au acuzat conducerea uniunii cu încheierea unui acord prealabil care a pus membrii consiliului în fața faptului împlinit. În cadrul ședinței a fost mandatată totodată conducerea operativă a Uniunii să ia acele decizii care sunt necesare în vederea intrării la guvernare. Prin aceste măsuri, UDMR a făcut primii pași pe un drum mai lung care a transformat organizația dintr-o uniune de platforme ideologice și organizații membre cu identitate proprie într-un partid politic (etnic) cu conducerea centralizată la vârf, ale cărei decizii au devenit obligatorii și executabile pentru nivelele inferioare ale organizației.


Cântărind din perspectiva scopului urmărit – crearea unui cadru instituțional sustenabil care să garanteze dăinuirea minorității maghiare – decizia celor din conducerea de vârf a UDMR privind intrarea la guvernare pare să fi fost justificată și chibzuită, atât în context intern, cât și în raport cu evoluțiile de pe scena internațională. În context intern, după șase ani de izolare și stigmatizare colectivă, speranța că din pozițiile ocupate în guvern problemele încă nerezolvate ale relației dintre statul român și minoritatea maghiară se vor putea include pe ordinea de zi cu șanse mai mari părea întemeiată, iar așteptările legate de eficiența cu care din interiorul puterii executive se pot închega alianțe în vederea realizării celor mai importante obiective nu păreau nici ele exagerate. În fond, cooptarea elitei politice a minorității maghiare la guvernare echivala cu un aranjament de împărțire a puterii de tip consociațional al cărui deznodământ ar fi putut avea un impact de durată asupra evoluției ulterioare a relațiilor româno–maghiare. Totodată, calitatea de actor politic ce face parte centrul de greutate al politicii românești oferea o platformă tentantă pentru transmiterea unor mesaje către opinia publică privind ce vor de fapt maghiarii din Transilvania și care sunt acele aranjamente instituționale pe care liderii UDMR le văd indispensabile pentru a da substanță angajamentelor asumate de statul român în articolul 6 al Constituției.


În context extern, mai multe evoluții ale perioadei 1990–1996 au scos în evidență faptul că instrumentele dreptului internațional privind protecția minorităților naționale nu sunt favorabile obiectivelor urmărite de UDMR: aranjamentele de împărțire a puterii în mai multe state europene la care liderii uniunii făceau frecvente referiri nu au apărut sub forma unor consecințe ale prevederilor dreptului internațional, ci ca soluții singulare ce au rezultat din negocierilor purtate de reprezentanții majorităților și minorităților implicate, raportul de forțe și asistența oferită părților de actori internaționali fiind circumstanțe adesea definitorii. Cei șase ani decurși de la schimbarea de regim au fost edificatori totodată cu referire la faptul că minoritate maghiară din România nu deține sprijinul necondiționat al niciunuia dintre actorii internaționali influenți, cel puțin în privința obiectivelor legate de obținerea unui statut autonom în interiorul statului român. Asistența susținută oferită de statul ungar pe scena politicii internaționale și-a atins și ea limitele în toamna anului 1996.


În octombrie 1993, România a fost admisă ca stat membru al Consiliul Europei în pofida faptului că în luna august a aceluiași an UDMR a emis un memorandum atenționând opinia publică internațională că România nu îndeplinește criteriile de aderare. În perioada 1993–1995 o presiune semnificativă a fost exercitată asupra conducerii UDMR – și totodată asupra oficialilor statului ungar – din partea diplomației americane, ca rezultat al deciziei NATO de a extinde garanțiile de securitate asupra Europei Centrale și de Est care după colapsul Uniunii Sovietice a rămas în afara zonelor de influență a marilor puteri. Presiunile au urmărit detensionarea relațiilor româno–maghiare, facilitând soluții de compromis privind câteva obiective urmărite de minoritatea maghiară, cu precădere cele legate de învățământul în limba maternă. Implicarea diplomației americane a pus capăt totodată unor dezbateri îndelungate privind textul tratatului de bază româno–maghiar în care, la solicitarea părții ungare, urma să fie introdusă o referire la recomandarea 1201/1993 a Consiliului Europei: articolul 11 al recomandării prevede că în unitățile administrativ-teritoriale în care persoanele aparținând unei minorități naționale reprezintă majoritatea, persoanele respective pot beneficia de statut special sau organisme administrative autonome, în conformitate cu legislația statului. Tratatul a fost semnat în septembrie 1996, într-o formă în care apare referirea la recomandarea 1201, împreună cu o clauză de nulitate introdusă în ultimul moment de partea română: Anexa tratatului conține o precizare conform căreia părțile contractante sunt de acord că recomandarea 1201 nu se referă la drepturi colective și nu obligă părțile să acorde statutul special de autonomie teritorială bazată pe criterii etnice. Prin semnarea tratatului de bază în această formă, Ungaria a renunțat oficial la rolul de putere protectoare a minorității maghiare din Transilvania, admițând că integrarea euroatlantică a celor două state este o prioritate care îi obligă pe cei care acționează în numele statului maghiar să reconsidere angajamentele anterioare față de minoritățile maghiare din țările vecine. Deși există un contra-exemplu – formele de autonomie culturală de care minoritatea daneză din provincia Schleswig Holstein beneficiază până azi sunt rezultatul punctului de vedere pe care guvernul danez a reușit să-l impună în 1955 în cadrul negocierilor care au pregătit aderarea Germaniei Federale la NATO –, spațiul de manevră pe care guvernul ungar l-a avut la dispoziție în 1996 era semnificativ mai constrângător și este evident că interesele minorității maghiare din România ar fi avut de suferit și mai mult pe urma oricărei alternative care bloca extinderea către est a alianței nord-atlantice.


Ținând cont de aceste împrejurări, decizia liderilor UDMR adoptată în noiembrie 1996 privind intrarea la guvernare a fost pe deplin întemeiată, în ea reflectându-se concluziile firești ale experiențelor anterioare: dacă alternativa recurgerii la violență rămâne exclusă în continuare, singura scenă pe care lupta pentru consolidarea situației minorității maghiare poate fi dusă mai departe este scena politicii românești, pozițiile ocupate în puterea executivă sporind semnificativ șansele de succes. Înțelepciunea liderilor maghiari – care au asumat un risc electoral considerabil – a fost umbrită însă de o succesiune de erori ulterioare care pe termen mediu și lung au subminat aceste șanse.


Sarcini ignorate, oportunități ratate


După eșecul de comunicare cu propriul electorat privind rațiunile care au fundamentat intrarea la guvernare, conducerea UDMR a eșuat și în fructificarea șanselor care i-au fost acordate prin cooptarea în coaliția guvernamentală: în loc să pună accentul pe soluționarea aspectelor de principiu ale relației dintre statul român și minoritatea maghiară, desfășurând, în paralel, o amplă campanie de informare a opiniei publice românești, liderii maghiari au urmărit realizarea obiectivelor pe care le-au avut pe agendă în cadrul negocierilor cu partenerii de coaliție desfășurate cu ușile închise, recurgând la amenințarea cu părăsirea coaliției în momentele în care negocierile s-au împotmolit. Procedând astfel, reprezentanții UDMR au dat dovadă de ignoranță în cel puțin două privințe importante. Pe de o parte, au ignorat faptul că, într-un sistem politic în care puterea este direct proporțională cu numărul voturilor obținute, nici o forță politică nu își permite să încheie înțelegeri politice care sunt în contradicție cu voința alegătorilor. Pe de altă parte, au ignorat starea electoratului majoritar: la aceea dată, opinia publică românească a reflectat opiniile unor generații care s-au socializat în cei mai întunecați ani ai regimului comunist, cu o puternică tentă națională, iar după schimbările din 1989 au fost expuse la invocarea frecventă a pericolului maghiar de către autoritățile postcomuniste. A crede, în astfel de împrejurări, că obiectivele urmărite de UDMR pot fi dobândite indiferent de ce știe și ce crede majoritatea românească despre maghiari, respectiv despre motivele care stau la baza revendicărilor acestora, a fost o mare greșeală. Responsabilitatea acestei ignoranțe este cu atât mai mare cu cât UDMR a adus, prin participarea la guvernare, o contribuție importantă la înlăturarea obstacolelor din calea integrării euroatlantice a României, ceea ce s-ar fi putut converti, printr-o strategie comunicațională mai abilă, atât în realizarea unor obiective alese mai chibzuit, cât și în ameliorarea imaginii pe care minoritatea maghiară o avea în opinia publică a vremii.


UDMR nu a tras concluziile care s-ar fi impus nici în urma experiențelor adunate în perioada 1996–2000. Seria eșecurilor înregistrate în cei patru ani de guvernare a arătat clar că obiectivele legate de societatea minoritară paralelă legitimează și reproduce un model de socializare a maghiarilor din România care îi împiedică pe membrii comunității să dobândească acele competențe care sunt necesare pentru a face posibilă realizarea obiectivului major urmărit de politica minoritară: dăinuirea comunității pe meleagurile natale. După anul 2000, sarcina elitei UDMR ar fi fost să se angajeze în mod deschis pentru susținerea nevoii de redefinire a modelelor dominante de socializare și să iasă în fața alegătorilor maghiari cu mesaje clare privind ce trebuie reconsiderat din obiectivele politice stabilite în etapele anterioare ale schimbării de regim. Există cel puțin trei direcții importante în care schimbările ar fi fost oportune.


Era necesară, înainte de toate, conștientizarea opiniei publice a minorității maghiare că membrii comunității au șanse mai mici să supraviețuiască ca maghiari în România dacă sunt educați și se socializează ca și cum ar trăi în Ungaria. Pentru ca un maghiar din Transilvania să se descurce în condițiile specifice din România și să aibă șanse de succes în viață, trebuie să dispună de o serie de competențe care sunt inutile, în mod evident, pentru cineva care trăiește în Ungaria. Deși cei mai mulți dintre membrii minorității maghiare dobândesc – mai devreme sau mai târziu – aceste competențe fără să fie ajutați de programe sau politici educaționale orientate în mod special către acest obiectiv, este la fel de adevărat că printre motivele care îi determină pe mulți maghiari din Transilvania să-și părăsească pământul natal și să emigreze în Ungaria se regăsește și faptul că le este imposibil să descopere în România acea „lume” pentru care sunt pregătiți în școli și iluzia căreia este întreținută cu insistență de curentul dominant al spațiului public de limba maghiară din România.


Un element esențial al competențelor comunitare care a fost – și este în continuare – neglijat de modelul dominant de socializare a maghiarilor din România este relaționarea cu membrii majorității. Consecințele acestei neglijențe au fost scoase în evidență de o cercetare întreprinsă în perioada 1995–2005 de o echipă de cercetători coordonată de Rogers Brubaker[7] care a constatat că pacea interetnică din Transilvania, perceptibilă la nivelul vieții cotidiene – care în anii în care s-a efectuat cercetarea a contrastat puternic cu disputele aprinse de pe scena politică –, are o explicație ciudată: relațiile bune pe care românii și maghiarii din Transilvania reușesc să le întrețină în diferite contexte ale vieții de zi cu zi se bazează pe tactica evitării subiectelor sensibile, tactică pe care membrii ambelor comunități o aplică cu consecvență, pe baza unui consens tacit dictat de bunul simț. Dacă în cadrul unei întrevederi în care sunt implicați români și maghiari se ivește, totuși, întrebarea „Ce vor maghiarii?” sau „Care sunt obligațiile statului român față de minoritatea maghiară?”, niciuna dintre părți nu dispune de competențele care le-ar permite gestionarea discursivă și afectivă corespunzătoare a situației. Cum o pace interetnică stabilă și durabilă nu se poate clădi pe tactica evitării aspectelor esențiale ale conviețuirii, această chestiune ar fi trebuit să constituie o preocupare prioritară pentru elita UDMR – dacă obiectivul urmărit de organizație este, într-adevăr, consolidarea situației minorității maghiare pe pământul natal.


Un alt aspect critic al competențelor comunitare care privesc relaționarea cu majoritatea este cercul vicios în care membrii minorității maghiare percep statul român ca un adversar care refuză acomodarea unor nevoi critice pentru viitorul comunității, iar autoritățile statului român văd în minoritatea maghiară o sursă de instabilitate din cauza pretențiilor pe care reprezentanții comunității nu contenesc să le formuleze. Liderii UDMR din județele Covasna și Harghita, de exemplu, invocă frecvent faptul – de cele mai multe ori nu fără temei – că autoritățile statului le sunt ostile. Aceiași lideri omit însă, cel puțin aparent, să se întrebe: ce motive ar avea autoritățile respective să procedeze altfel, din moment ce elita politică a minorității maghiare susține în mod consecvent un proiect politic de utilitatea căruia nu au reușit să-i convingă pe reprezentanții majorității și pe care autoritățile competente îl văd ca o sursă de instabilitate în zonă? Este greu de imaginat că se poate ieși din acest cerc vicios dacă maghiarii vor rămâne convinși în continuare că pot trăi în pace și bunăstare în mica lor lume maghiară din Transilvania, fără să le pese de ce se întâmplă între timp în România. Dacă obiectivul este ca România să se transforme într-o țară prosperă, locuită de oameni prietenoși care manifestă o atitudine înțelegătoare față de preocupările minorității maghiare, pare firesc că maghiarii din Transilvania vor trebui să-și asume calitatea de membru în comunitatea politică românească și să devină solidari cu membrii majorității în eforturile cerute de transformările așteptate.


În loc să inițieze schimbările de narativă și de politici – educaționale, înainte de toate – care ar fi putut remedia deficiențele semnalate în cele de mai sus, politicienii UDMR s-au angajat să înfăptuiască imposibilul: în mesajele de campanie și-au asigurat alegătorii în mod repetat că, dacă votează UDMR, vor fi scutiți de eforturile cerute de statutul de minoritar, uniunea urmând să rezolve toate aspectele critice ale conviețuirii cu majoritatea în locul lor. UDMR nu a reușit nici până astăzi să iasă din această capcană a oportunităților ratate, fiind obligată din patru în patru ani să se reîntoarcă la angajamentele politice neîndeplinite, ceea ce explică – cel puțin parțial – paradoxul că, deși situația minorității maghiare din România este consolidată sub aspectele esențiale, opinia publică a comunității este dominată de sentimentul eșecului.


Consecințele oportunităților ratate


Faptul că adecvarea obiectivelor politice urmărite de UDMR la realitățile politice din România a eșuat în câteva momente critice a generat mai multe consecințe grave pentru formațiunea politică ce și-a asumat rolul reprezentării intereselor minorității maghiare din România. Înainte de toate, elita UDMR a fost forțată de împrejurări să persevereze în eșecul de comunicare cu propriul electorat, devenind treptat prizoniera unei dualități a discursului politic pe care l-a promovat: la nivelul retoricii electorale și al mesajelor adresate comunității maghiare tema societății minoritare paralele, respectiv a autonomiei a rămas un vector important al mobilizării, în timp ce la nivelul negocierilor purtate cu partenerii români subiectul dispare complet în a doua jumătate a exercițiului guvernamental 2004–2008, odată cu reorientarea către strategia care a mutat accentul politicii minoritare pe accesul la resursele statului și canalizarea acestora în zonele de interes pentru comunitatea maghiară. Ca în cazul deciziei privind intrarea la guvernare în 1996, liderii UDMR au comunicat defectuos cu propriul electorat și în privința acestei mutări strategice: în loc să-și trateze alegătorii ca actori raționali și maturi care își cunosc interesele, conducerea de vârf a uniunii a sperat că rezultatele obținute pe urma schimbării de strategie vor fi atât de convingătoare încât ele vor convinge post factum electoratul. Acest calcul a ignorat totodată faptul că partidele etnice care devin interesate în accesul la resursele de stat sunt obligate prin împrejurări să-și modereze discursul politic ceea ce poate afecta negativ șansele de mobilizare a electoratului.[8]


Dualitatea discursului politic al UDMR se reflectă și în structura organizatorică și cultura organizațională a uniunii. Deși funcționează de mai mult timp ca un partid politic cu conducerea centralizată la vârf – lucrul acesta fiind impus, într-adevăr, fără alternativă de calitatea de formațiune politică cu un considerabil potențial de partener în coaliții guvernamentale –, liderii maghiari nu au avut curajul să-și asume consecințele acestei transformări în fața alegătorilor și continuă să exploateze mai multe avantaje care decurg din statutul juridic și forma organizațională actuală a uniunii.


Este interesant de observat că pe seama aceleași dualități a discursului politic poate fi pusă și irosirea potențialului spectaculos pe care UDMR l-a avut ca posibil partener în coaliții guvernamentale în perioada 1996–2014: după ce uniunea și-a asumat oficial propriul statut de autonomie teritorială a Ținutului Secuiesc și s-a angajat public, în septembrie 2014, că va depune proiectul pentru dezbatere în Parlamentul României, UDMR este vizibil marginalizată pe scena politică din România, fiind evident că un eventual parteneriat cu formațiunea maghiară ar putea fi mult mai costisitoare pentru partenerii de coaliție decât în cazurile anterioare (deși, se cuvine precizat, această logică nu influențează în mod obligatoriu coalițiile postelectorale). Decizia privind asumarea propriului statut de autonomie teritorială a fost rezultatul presiunilor exercitate de liderii locali din Secuime care au avertizat – nu fără temei, de altfel – că UDMR riscă să piardă masivul sprijin electoral pe care îl primește din partea alegătorilor din județele Covasna și Harghita dacă nu face pasul mult așteptat de electoratul din regiune.


O altă consecință a oportunităților ratate a fost irosirea valorosului capital politic pe care uniunea l-a acumulat pe urma participărilor succesive la guvernare. Conducerea de vârf a UDMR a perseverat și în desconsiderarea presiunii electorale la care partenerii de coaliție au fost expuși, recurgând în mod repetat la amenințarea cu părăsirea coaliției guvernamentale atunci când unele obiective aflate pe agenda uniunii nu au fost îndeplinite. Cea mai gravă consecință a acestui mod de operare a fost succesul moțiunii de cenzură din 18 aprilie 2012, inițiată de opoziția formată din PSD și PNL împotriva guvernului de coaliție condus de Mihai Răzvan Ungureanu din care au făcut parte PDL, UDMR și UNPR. Inițiatorii moțiunii au acuzat guvernul – printre altele – de încălcarea principiului autonomiei universitare printr-o decizie a ministrului educației (HG 230/27 martie 2012) referitoare la înființarea unei facultăți în cadrul Universității de Medicină și Farmacie din Tg. Mureș, cu predare inclusiv în limba maghiară, conform prevederilor în vigoare ale Legii educației naționale. Hotărârea de guvern, care avea menirea să dezamorseze o situație tensionată din teritoriu soluționând o solicitare a comunității maghiare care a fost tergiversată de conducerea universității, a declanșat o succesiune de demisii ale parlamentarilor PDL, urmate de înscrierea acestora în PSD sau PNL, ceea ce a contribuit, într-un final, la succesul moțiunii prin înclinarea balanței din parlament în favoarea opoziției.


Deși în ansamblu UDMR a avut o contribuție importantă la ameliorarea imaginii pe care majoritatea o avea despre maghiari, prestația și profesionalismul reprezentanților UDMR în guvernele care s-au succedat fiind apreciată în general de opinia publică, liderii maghiari au eșuat în convertirea acestui capital politic, respectiv a experienței câștigate în cadrul aranjamentelor ad hoc de împărțire a puterii într-un sistem consociațional oficializat, adaptat la condițiile specifice din România. În loc ca reprezentanții aleși ai minorității maghiare să fie acceptați, după un timp, drept parteneri permanenți ai puterii executive și legislative din România, având la îndemână unele mecanisme de veto în deciziile care privesc în mod direct situația și viitorul minorității maghiare și convenind la oficializarea principiului de proporționalitate în anumite domenii cheie, logica ocazionalității prin care liderii UDMR au urmărit rezultate convertibile în scoruri electorale a degenerat treptat experiența valoroasă a participării la guvernare într-un aranjament de „control exercitat prin cooptare”[9] în cadrul căruia interesele minorității maghiare au fost subordonate treptat intereselor majorității, cu participarea activă și acordul tacit al celor care și-au asumat în mod oficial rolul de reprezentare a acelor interese.


Implicarea Ungariei


Judecând din perspectiva scopului urmărit, o categorie aparte a consecințelor care au decurs din sarcinile ignorate de conducerea de vârf a uniunii privește implicarea statului maghiar ca un actor din ce în ce mai influent în definirea viitorului către care minoritatea maghiară din România se îndreaptă. Prin neadecvarea obiectivelor la realități, menținerea discrepanței dintre discurs și practică, neasumarea unui rol de educare a bazei electorale și alimentarea – cu scopuri electorale – a sentimentului de eșec colectiv, UDMR a oferit un teren fertil asistenței acordate, în numele statului ungar, de diverși actori. Folosindu-se de obiectivele neîndeplinite ale maghiarilor din Transilvania, actorii politici din Ungaria s-au angajat în proiecte ambițioase de asistență în care formele de ajutor sincer și dezinteresat s-au completat adesea cu motivații legate de competiția electorală din Ungaria. Impactul acestor intervenții este adesea spectaculos, iar consecințele pe termen mediu și lung sunt greu de apreciat. Una dintre dilemele frecvente pe care ajutoarele guvernului maghiar le generează este dacă ele servesc, într-adevăr, așa cum susține discursul oficial, consolidarea situației comunităților maghiare în regiunile în care trăiesc sau urmăresc obiective legate de deficitul demografic al Ungariei, încurajând maghiarii din țările vecine să se repatrieze.


O primă intervenție de acest fel s-a produs în anul 2000, când primul guvern al lui Viktor Orbán a decis înființarea universității Sapientia, drept răspuns la eșecul cu care s-a încheiat tentativa UDMR de a obține, folosindu-se de pozițiile ocupate în guvernul României, reînființarea universității de stat cu predare în limba maghiară. Universitatea Sapientia este o instituție privată de învățământ superior cu predare în limba maghiară, acreditată de autoritățile statului român și finanțată în întregime din bugetul de stat al Ungariei. Deși inițial a fost înființată cu scopul să asigure programe educaționale în limba maghiară care nu se regăsesc în oferta statului român, azi are filiale în cele mai importante orașe din Transilvania cu populație maghiară semnificativă și reprezintă o serioasă concurență pentru universitățile de stat. Pe de o parte, este de necontestat că Universitatea Sapientia joacă în prezent un important rol stabilizator oferind perspective de carieră unui număr însemnat de absolvenți ai învățământului universitar de stat în limba maghiară: în lipsa acestei oferte, mulți tineri specialiști ar fi obligați, probabil, să emigreze. Pe de altă parte, universitatea devine un actor din ce în ce mai influent care menține în viață și reîmprospătează acele modele de socializare care sunt – conform celor de mai sus – contraproductive din perspectiva șanselor de dăinuire a minorității maghiare, ignorând competențele comunitare necesare în Transilvania. Ținând cont de trendurile demografice extrem de nefavorabile[10], Universitatea Sapientia tinde totodată să elibereze statul român de obligațiile asumate de a avea o ofertă de programe universitare în limba maghiară. Deși o astfel de evoluție ar putea fi ușor interpretată ca un avantaj pentru statul român, este puțin probabil că dispariția programelor de limba maghiară din universitățile de stat din România – din cauza numărului mic de studenți care optează pentru această ofertă – ar putea contribui la consolidarea viitorului comunității.


O intervenție și mai consecvențială în viitorul minorității maghiare din România s-a produs în 2010 când Parlamentul Ungariei a adoptat o modificare a legislației în vigoare care permite obținerea simplificată, la cerere, a cetățeniei maghiare pentru membrii comunităților maghiare din afara granițelor, fără obligația reședinței pe teritoriul țării. Deși legi similare au fost adoptate în mai multe state ale regiunii, inclusiv România, mesajul implicit al acestei măsuri a autorităților ungare este extrem de pertinent în contextul disputelor privind condițiile care ar putea asigura dăinuirea minorităților maghiare din țările vecine. În cazul maghiarilor din România, cărora timp de mai bine de două decenii li s-a explicat că singura modalitate de supraviețuire comunitară este instituționalizarea unei societăți minoritare paralele prin dobândirea unor forme de autonomie, mesajul noii legi a cetățeniei este că nu există altă cale pentru păstrarea identității decât cea a dobândirii cetățeniei maghiare. Acest mesaj declară nul, practic, obiectivul care a stat la baza înființării UDMR și în numele căruia uniunea și-a mobilizat electoratul timp de peste 25 de ani.


Autoritățile guvernului ungar au declanșat o amplă campanie de promovare a facilităților oferite de noua lege a cetățeniei și au stabilit inclusiv o țintă: numărul cetățenilor maghiari era așteptat să sporească cu 1 milion de noi membri ai comunității politice ungare. Un element adesea implicit, dar important, totuși, al campaniilor de promovare a fost ideea că salvarea comunităților maghiare de peste hotare nu poate veni decât de la Budapesta, membrii minorităților au deci tot interesul să strângă relațiile cu autoritățile statului ungar și să renunțe la așteptările pe care le-au formulat anterior la adresa guvernelor din țările în care locuiesc.

Nu este greu de observat că aceasta reorientare a politicii naționale a statului ungar poate fi explicată – cel puțin parțial – prin evoluția suboptimală a situației maghiarilor din țările învecinate: cum nici mecanismele dreptului internațional menite să ofere protecție minorităților naționale, nici guvernele statelor vecine nu s-au ridicat la nivelul așteptărilor autorităților ungare, decizia luată de cel de al doilea guvern al lui Viktor Orbán privind extinderea cetățeniei ungare, la cerere, asupra maghiarilor de peste hotare trădează o logică conform căreia, decât să fie asimilați sau să emigreze în Occident, este mai avantajos pentru statul ungar ca membrii comunităților maghiare din țările vecine să fie atrași către „țara lor mamă”.


În timp ce, din partea unui stat care are o istorie împovărată cu eșecuri recente și se confruntă cu un serios deficit demografic, această măsură poate fi considerată drept firească și rațională, consecințele ei pentru minoritatea maghiară din România sunt considerabile. Deși discursul oficial al guvernului ungar susține că extinderea cetățeniei urmărește asistarea maghiarilor de peste hotare întărindu-i în propria lor identitate, este greu de imaginat că un membru al comunității maghiare din Transilvania care a obținut cetățenia maghiară va avea șanse mai mari de succes în solicitarea drepturilor suplimentare în raport cu autoritățile române. Este și mai puțin probabil că reprezentanții statului român, care au fost reticenți și până acum să intre la negocieri cu actorii politici ai minorității maghiare pe tema autonomiei sau a altor forme de împărțire a puterii, o vor face acum cu reprezentanții unei comunități printre care se găsesc și cetățeni maghiari în număr considerabil. Decizia unilaterală a guvernului ungar afectează grav și concepția societății minoritare paralele: stabilirea rapoartelor juridice individuale cu membrii comunității maghiare din Transilvania degradează comunitatea în starea de diaspora și declară desuetă orice încercare de a vedea în minoritatea maghiară o comunitate care se organizează din interior, își alege liderii, stabilește priorități care reflectă – într-un mod mai mult sau mai puțin democratic – opțiunile membrilor. În mod paradoxal, această consecință a extinderii cetățeniei anulează în principiu și acele forme ale autonomiei de facto ale minorității maghiare pe care autoritățile statului român – fără să le spună pe nume – le respectau totuși. (Nu este pentru prima dată în istorie când Budapesta, declarându-se singurul centru în care se decide soarta tuturor maghiarilor, încearcă să exercite o influență sporită asupra situației din Transilvania într-un mod similar, ignorând forme tradiționale ale autonomiilor specifice regiunii; rezultatele au fost, de fiecare dată, catastrofale pentru maghiari.)


Extinderea cetățeniei se completează totodată cu preluarea spectaculoasă de către guvernul maghiar a unor responsabilități privind furnizarea de resurse financiare pentru proiecte ale minorității maghiare care în mod normal ar cădea în sarcina statului român: acuzând dificultățile cu care finanțările din bugetul de stat al Românei se pot obține, din ce în ce mai mulți lideri maghiari din Transilvania apelează – cu succes – la serviciile financiare ale autorităților ungare în vederea înfăptuirii a unor proiecte comunitare, contribuind astfel la un amplu proces de reorientarea a culturii politice a minorității maghiare către Budapesta, aflat în plină desfășurare conform unor sondaje recente. Deși este greu de crezut că o astfel de idee poate prinde teren, din ce în ce în ce mai mulți maghiari transilvăneni cred, într-adevăr, că salvarea lor nu poate veni decât de la Budapesta, problemele cu care minoritatea maghiară se confruntă putând fi soluționate de statul ungar, într-un mod care ignoră atât autoritățile statului român, cât și opinia publică a majorității.


O schimbare de o asemenea anvergură a avut, în mod evident, un impact major asupra UDMR care s-a pomenit confruntată cu o nouă dilemă: dacă rămâne consecventă în urmărirea obiectivului pe care UDMR l-a avut – cel puțin declarativ – pe agendă pe tot parcursul celor două decenii de după schimbarea de regim, uniunea trebuia să aibă o poziție rezervată, cel puțin precaută față de problematica dublei cetățenii. Conducerea de vârf a UDMR s-a văzut însă obligată să reglementeze relațiile politice cu FIDESZ, partidul lui Viktor Orbán, care a devenit cel mai influent actor politic după alegerile din 2010, din considerente electorale (conducerea UDMR a avut relații strânse cu guvernele de stânga în perioada premergătoare, demisia generoasă, în 2011, a lui Béla Markó din funcția de președinte al UDMR urmărind tocmai facilitarea unui schimb la nivelul conducerii de vârf a uniunii care să permită reașezarea relațiilor UDMR–FIDESZ pe un nou făgaș). Mesajul dublei cetățenii a avut un impact atât de puternic asupra minorității maghiare din Transilvania încât uniunea ar fi riscat enorm dacă și-ar fi permis menținerea unei relații tensionate cu partidul lui Viktor Orbán. Calculele electorale au suprascris, deci, și de această dată ceea ce ar fi fost o reacție cumpătată, rațională din partea uniunii, elita politică maghiară fiind confruntată și în acest context cu consecințele propriilor omisiuni privind transformarea treptată a modelelor de socializare a maghiarilor din Transilvania. În momentul în care a devenit posibil, importanți reprezentanți ai elitei UDMR s-au grăbit în mod ostentativ să solicite și să obțină cetățenia ungară. Ulterior, când numărul solicitanților nu a crescut în ritmul așteptat și a devenit incertă atingerea țintei de 1 milion de noi cetățeni, UDMR a fost obligată, în primăvara anului 2015, să accepte un rol în mobilizarea maghiarilor din Transilvania în vederea solicitării cetățeniei ungare, respectiv în administrarea procedurilor necesare în vederea obținerii acesteia. Prin intrarea în acest aranjament, conducerea de vârf a UDMR a recunoscut că nu mai crede nici ea în soluții ce pot garanta viitorul maghiarilor în România.


4. Concluzii


Performanța politică a UDMR pe parcursul celor 25 de ani de existență de până acum oferă un interesant exemplu de dualitate: există, pe de o parte, realizări incontestabile care oferă o bază politico-juridică și instituțională solidă pentru existența unei minorități ce numără peste 1,2 milioane de membri, și avem de a face, pe de altă parte, cu o performanță narativ-discursivă care a reușit să submineze sustenabilitatea aranjamentelor la care s-a ajuns. Cel puțin trei aspecte ale lipsei de sustenabilitate sunt evidente în momentul de față.


(1) În pofida faptului că situația minorității maghiare din România nu a fost niciodată mai consolidată – din punct de vedere politico-juridic – în cei aproape 100 de ani decurși de la unirea Transilvaniei cu România, maghiarii din Transilvania nu își văd viitorul asigurat, mentalul colectiv al comunității maghiare fiind dominat de sentimentul eșecului legat de unele obiective nerealizate, obiective care s-au dovedit inadecvate și pe care UDMR nu le-a adaptat din timp la realitățile din România.


(2) Aranjamentele politico-juridice care oferă cadru instituțional pentru existența minorității maghiare sunt văzute de o parte însemnată a opiniei publice a majorității ca fiind neîndreptățite și nefondate, existând temei moral solid ca prevederile legale în vigoare să fie ignorate, neimplementate sau chiar atacate în instanță. La această situație s-a ajuns, printre altele, și din cauza faptului că pe parcursul demersurilor politice care au dus la adoptarea actelor normative care reglementează situația minorităților nu s-a acordat atenția cuvenită importanței informării corecte a opiniei publice a majorității, și obiectivele legate de echiparea populației cu competențe necesare într-un cadru stabil al coexistenței interetnice au fost ignorate de politicile educaționale.


(3) Intervențiile unilaterale ale guvernelor ungare din ultima vreme anulează, în fond, temeiul politicii urmărită de UDMR, declarând că în chestiunea viitorului minorității maghiare din Transilvania nu autoritățile statului român, ci guvernele ungare sunt competente, invocând – nu fără temei – acele eșecuri ale elitei politice maghiare din România pe care UDMR nu a contenit să le exploateze în eforturile din ce în ce mai disperate de mobilizare a electoratului. Măsurile spectaculoase întreprinse, în numele acestei competențe, de actorii politici din Ungaria sugerează că soluția pe care actualii reprezentanți ai statului ungar o văd pe termen mediu și lung este unificarea tuturor maghiarilor din țările învecinate în interiorul granițelor actuale ale Ungariei.


Ținând cont de cele de mai sus, nu pare exagerat să concluzionăm că viitorul minorității maghiare din Transilvania pare, într-adevăr, din ce în ce mai incert. Evoluțiile recente de pe scena politicii internaționale adăugă noi elemente pe baza cărora o soluție acceptabilă pentru toate părțile implicate pare greu de identificat. Criza imigranților din Europa a declanșat un puternic discurs anti-diversitate care alimentează reflexe de autoapărare a majorităților dominante în statele europene, revigorarea statelor naționale fiind un efect pervers al procesului de integrare europeană. Este paradoxal că Viktor Orbán a devenit cel mai vocal exponent al acestor reflexe, militând pentru sporirea rolului pe care statele naționale îl au în interiorul UE și susținând dreptul majorităților din acele state să decidă cu cine doresc să conviețuiască și cu cine nu. Este greu de imaginat că aceste idei nu vor avea un ecou și în România, ceea ce poate avea un impact devastator pentru șansele minorității maghiare interesată în asigurarea viitorului pe meleagurile natale. România se află în prezent într-o poziție geostrategică extrem de favorabilă care îi permite să-și urmeze prioritățile în materie de construcție națională fără să țină cont de așteptările părții maghiare.


Este interesant că această poziție geostrategică a României le oferă un nou spațiu de manevră și liderilor politici maghiari din Transilvania. Cum stabilitatea regiunii este de mare preț pentru aliații României, elita politică maghiară s-ar putea folosi de acest context reamintind opinia politică internațională că stabilitatea în regiune are un preț pe care România a refuzat să-l plătească în relațiile ei cu minoritatea maghiară. Această alternativă ar echivala – teoretic, cel puțin – cu denunțarea strategiei politicii minoritare bazată pe dialog și amenințarea cu violența, urmând exemplul comunităților naționale care au reușit să-și impună punctul de vedere, în pofida împotrivirii forțelor politice care au reprezentat majoritățile, privind aranjamentul politic capabil să garanteze viitorul comunității.


Este puțin probabil că UDMR – sau un alt actor politic care s-ar bucura de susținere din partea unei majorități a comunității maghiare din România – ar fi dispusă să pornească în viitorul previzibil în această direcție. Dacă uniunea urmărește să rămână un actor politic relevant, în continuare, al minorității maghiare transilvănene, elita politică a UDMR va trebui să se concentreze în viitor asupra două provocări majore: ieșirea din capcana în care a intrat în chestiunea dublei cetățenii și ieșirea din izolarea în care s-a pomenit pe scena politică din România.


Prima sarcină nu va fi ușoară, cu siguranță, deoarece capcana dublei cetățenii este adâncă. Ieșirea din această capcană ar presupune o mișcare discursivă abilă care nu ar pune la îndoială valoare simbolică a cetățeniei ungare pentru membrii minorității maghiare din Transilvania, dar ar încerca readucerea opiniei publice a comunității pe tărâmul realităților, insistând asupra faptului că soarta acelor maghiari care își văd viitorul în România depinde într-o măsură incomparabil mai mare de realitățile din România decât de promisiunile și diferitele forme de asistență oferite de guvernul ungar. O mutare discursivă de acest fel nu ar implica riscuri electorale majore deoarece legea electorală include prevederi privind pragul alternativ (20% în patru circumscripții electorale, conform articolului 94, aliniatul 2 (b) din legea 208/2015), un aranjament care îi asigură UDMR o reprezentare parlamentară comparabilă cu cea existentă în prezent și în cazul în care scorul electoral al uniunii nu trece de pragul de 5%.


În plus, în condițiile actuale prezența reprezentanților UDMR în Parlamentul României nici nu are o miză foarte mare: ținând cont de imaginea pe care opinia publică din România o are despre UDMR, respectiv despre obiectivele politice ale acesteia, este puțin probabil că uniunea ar avea șanse de a încheia alianțe parlamentare care ar putea duce la lărgirea sau măcar consolidarea sferei drepturilor de care minoritatea maghiară se bucură azi. Ieșirea din izolarea politică în care se află UDMR presupune o mutare discursivă și în acest context care ar urmări așezarea pe baze mai solide a păcii interetnice din Transilvania, vulnerabilă în prezent într-o măsură care ar trebui să dea de gândit nu numai instituțiilor competente în probleme de securitate. Miza adevărată a acestei mutări ar fi ieșirea din fundătura discursivă din care UDMR pare să-i apere pe membrii minorității maghiare de abuzurile unui adversar istoric, statul român, și urmărirea unui dialog care poate duce la negocierea unor principii capabile să fundamenteze un viitor mai sigur al minorității maghiare din Transilvania.


Dacă un consens privind aceste principii ar deveni posibil și UDMR ar trata cu mai multă empatie temele sensibile aflate pe agenda opiniei publice a majorității, pașii următori, pe termen mediu, nu ar fi dificili: s-ar putea asuma la nivel principial și acele realități care există în practică de mulți ani în România și despre care s-a adeverit că nu subminează sub nicio formă nici stabilitatea politică, nici autoritatea statului român. Printre altele, prevederile răsfirate în cele 931 de acte normative ar putea fi adunate într-un singur document, Legea minorităților naționale, sporind astfel eficiența măsurilor care urmăresc protecția minorităților naționale. Prin acest gest, România ar absolvi totodată un angajament cu care este datoare din 1993: opinia 176/1993 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a recomandat adoptarea unui asemenea act normativ în punctul de vedere exprimat privind acceptarea României ca membru în Consiliul Europei. Prezența reprezentanților minorităților naționale în diferitele instituții – centrale și deconcentrate – ar putea fi văzută ca o consecință a asumării la nivel principial a proporționalității, iar vasta rețea a școlilor, instituțiilor culturale și mass media care deservesc minoritățile s-ar putea numi chiar forme ale autonomiei culturale. Nu ar fi de neimaginat nici ca autoritățile statului să recunoască statutul de limbă oficială regională al acelor limbi care pot fi utilizate în anumite unități administrativ-teritoriale, conform prevederilor din Legea administrației publice locale.


Și în raport cu comunitatea ale cărei interese pretinde că le reprezintă, UDMR are de efectuat o importantă mutare narativă: ar fi de dorit ca liderii UDMR să se angajeze într-un dialog deschis cu membrii comunității maghiare despre faptul că dăinuirea minorității maghiare din România pe pământul natal are un preț și că este în interesul celor care urmăresc acest obiectiv să devină capabili să achite costurile unui aranjament pe care îl văd necesar pentru asigurarea viitorului comunității. Pe termen scurt, concentrarea pe competențele comunitare cerute de condițiile de viață într-un mediu multietnic, pe care le-a ignorat în etapele anterioare, ar putea fi o modalitate de reconstruire treptată a încrederii la nivelul bazei electorale.


Punând în balanță realizările și eșecurile, cei 25 de ani ai UDMR pot fi evaluați în ansamblu ca o contribuție importantă la procesele politice care au menținut România în parametri normali ai unui parcurs în direcția consolidării statului de drept, aprofundării democrației și realizarea principalelor obiective ale integrării euro-atlantice. Orice derapaj de la această traiectorie ar fi avut consecințe grave atât pentru majoritate, cât și pentru minoritatea maghiară. Impasul în care dialogul dintre actorii politici ai majorității și UDMR pare să fi intrat în ultima vreme poate fi citit și ca un avertisment că derapajele sunt încă posibile și că evitarea acestora rămâne în responsabilitatea celor care articulează interese și vorbesc în numele comunităților.


Notă de final


Obiectivitatea unei analize de acest fel, care nu se cantonează în confortul metodologic al behaviorismului, necesită unele reflecții complementare. Raportul precar dintre valori și fapte în demersul investigativ caracteristic științelor sociale este bine cunoscut cel puțin de la Max Weber încoace, care a avertizat că ambiția obiectivității absolute este fără temei, concluziile analizelor caracteristice științelor sociale reflectând nu consecințele unor legi deterministice privind covariații cauzale între fenomene, așa cum se întâmplă în domeniul științelor naturii, ci priorități și opțiuni ale analistului. Această observație este preponderent valabilă pentru științele politice, în contextul cărora ar fi o iluzie să ne imaginăm că fenomenele investigate ar putea fi puse pe seama unor cauze care guvernează din afară lumea politicului, sarcina analistului fiind să deslușească efectul determinanților externi asupra evoluțiilor politice din interiorul lumii investigate. Conform lui Max Weber – și un număr însemnat de cercetători care au pășit pe urmele lui, precum Rogers Brubaker – singura soluție fezabilă a acestei dileme este declararea de către analist a acelei valori care îl ghidează în demersul explorativ și formularea exactă a obiectivelor pe care le urmărește. În timp ce opțiunile privind anumite valori și obiective nu pot constitui obiectul unor analize obiective, demersul investigativ ce respectă standardele obiectivității este posibil dacă se urmărește analiza succesiunii pașilor întreprinși și a metodelor utilizate în vederea atingerii obiectivelor declarate, evaluând măsura în care instrumentele utilizate au fost sau nu adecvate.



[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Democratic_Alliance_...

[2] http://www.ispmn.gov.ro/page/minlex

[3] http://www.dri.gov.ro/pact-international-din-16-decembrie-1966-cu-privire-la-drepturile-civile-si-politice/

[4] http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationa...

[5] http://www.un.org/esa/socdev/unpfii/documents/DRIPS_en.pdf

[6] http://icon.oxfordjournals.org/content/6/1/1.full.pdf+html

[7] https://books.google.ro/books/about/Politică_...

[8] http://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1111/1475-6765.12105/full

[9] http://www.tandfonline.com/doi/abs/10.1080/1471880...

[10] http://www.ispmn.gov.ro/node/evolutia-populatiei-m...