Articol aparut initial in Cogitus


Ultimele două luni au marcat probabil una dintre turnurile migrației din Europa. Imagini cu trenuri supraaglomerate, zeci de mii de persoane mergând pe jos zeci de kilometrii către Wunderland-ul european reprezentat de către Germania și nordul Europei, frontiere trecute fără acordul statelor, autorități depășite de numărul mare al multor oameni care căutau o viață mai bună sau un refugiu. Ce putem spune despre migrația refugiaților? Este această migrație una de dimensiuni mari sau mici? Sunt oare statele europene incapabile să managerieze un asemenea flux de populație? Sunt aceste migrații o încercare sau un potențial pentru Europa? Cum ar trebui să ne raportăm noi ca reprezentanți ai unei națiuni de migranți la acest fenomen?


1. Acum douăzeci de ani vestul European a anticipat o criză de proporții generată de migrație. La vremea aceea nu erau refugiații din Orientul Mijlociu și Asia, ci migranții nedoriți din fostul est comunist. Germania era deosebit de îngrijorată: majoritatea migranților din Est s-ar fi oprit în țara văzută și atunci și acum drept un pământ al făgăduinței. Imaginația – și atunci – a fost prea bogată, iar zecile de milioane de estici nu au invadat niciodată vestul European. În linii mari, est europenii au migrat atunci când au fost invitați sau când a fost nevoie de ei. Germania, care într-adevăr a primit cei mai mulți migranți estici, a cunoscut în primii 5 ani de după 1989 un număr de minim 3 milioane de migranți[1], cea mai mare parte refugiați dar și etnici germani, migranți privilegiați care au plecat spre Țara Mamă la dorința expresă a acesteia. Dintre migranții nedoriți, asemeni sirienilor de astăzi, românii au fost printre cei mai numeroși azilanți politici. Din 1.458.000 de cereri de azil formulate în Germania între 1990 și 1993, cetățenii români au depus aproximativ 260.000[2] de cereri. Mai mult de jumătate au fost returnați ulterior către România.


Regimul de refugiați din Germania a fost stabilit încă din anii 50, în aceeași perioadă cu stabilirea regimului de refugiați în cadrul Convenției ONU pentru refugiați din 1951. În urma celui de-al Doilea Război Mondial, țara a stabilit unul dintre cele mai liberale regimuri de refugiați și azilanți politici din lume. Conform constituției adoptate în anul 1949, orice persoană care cerea azil politic în Germania trebuia să aibă dreptul de a rămâne în țară dacă cererea era întemeiată[3]. Contextul acestei decizii politice a fost generat de încercarea de a depăși urmările nazismului și afirmarea țării ca o democrație liberală și tolerantă. În același timp, nu trebuie uitată semnificația migranților politici într-un context în care, imediat după război etnicii germani din Europa de est și centrală – 12 milioane de persoane – au fost deportați, iar două milioane dintre ei au murit[4].


Fenomenul refugiaților politici a fost de altfel foarte întâlnit în timpul comunismului, fiind aproape singura șansă oferită est-europenilor de a rămâne în Vest. Revoluția maghiară din 1956 a antrenat aproximativ 180.000 de maghiari. Invazia sovietică în Cehia a generat un val de migrație de 200.000 de persoane[5]. Cetățenii români, de asemenea, au cerut azil politic în timpul comunismului. După 1990, precum spuneam, cetățenii români au fost una din cele mai importante grupe de azilanți din Germania. Mai târziu, în timpul războiului din fosta Iugoslavie, au existat aproximativ 2,5 milioane refugiați și IDP[6], dintre care 700.000 au plecat către vestul Europei. Valul actual de refugiați, în creștere accentuată față de valurile din ultimii 15 ani, este parte dintr-un val de migrație continuă spre vestul Europei. Acest val însă nu a ajuns deocamdată la dimensiunile valului de refugiați din anii 90, deși are toate șansele să îl ajungă și chiar să îl depășească. Dar în nici un caz nu va putea vreodată să ajungă la valul de refugiați de după Cel De-Al Doilea Război Mondial.

Dacă schimbăm perspectiva de la nivel european la nivel global, dimensiunile devin modeste. Câteva procente din refugiații din lume ajung de fapt în Vest, cea mai mare parte rămânând de facto în țările sau regiunile apropiate zonelor lor de proveniență. În 2014 au existat 264.000 cereri de azil în Europa. În același an, în toată lumea 59 de milioane de persoane au fost obligate să își părăsească locuințele. La fiecare 122 de persoane, 1 este fie refugiat, fie IDP, fie caută azil. Chiar în cazul migrației siriene actuale, numărul de migranți care au ajuns în Europa este de altfel mic față de numărul total care au părăsit Siria – 10% (400.000 față de aproximativ 4 milioane de refugiați actuali). Cei mai mulți sunt în tabere de refugiați din țările învecinate. Mulți alții, estimați la încă 6 milioane, au migrat altundeva în interiorul Siriei. Această punere în perspectivă arată faptul că migrația actuală de refugiați este de fapt de dimensiuni medii și cu excepția anilor de după cel de-al doilea război mondial, Europa nu a fost confruntată cu migrații mari de refugiați.


2. Într-un articol faimos, Christian Joppke argumenta de ce democrațiile liberale acceptă de facto migranții pe care nu îi doresc[7]. Migranții au drepturi. Odată ajunși la destinație, destinele lor sunt influențate doar de instituțiile statale care au atribuțiuni în integrarea migranților, cât mai ales de sistemul juridic din respectivele țări. Tribunalele și avocații fac ca mulți dintre migranți să fie acceptați chiar atunci când alte instituții statale decid că aceștia trebuie să plece sau că nu au dreptul să sosească. Slăbiciunea democrațiilor liberale este doar aparentă. Statele contemporane au capacitatea de a limita sau diminua fluxurile de migranți. Faptul că migranții sunt lăsați să rămână în statele de destinație nu înseamnă că statele sunt slabe, ci că statele își limitează singure capacitatea de acțiune. Atunci când cer protecție în zonele de conflict foarte puțini refugiați primesc protecție și reușesc să ajungă în Vest. Acest lucru este generat în bună măsură de bună măsură de criteriile excesive de dobândire a azilului. Dar cu totul alta este situația refugiaților când ajung pe teritoriul țărilor din Vest. Migranții, odată ajunși pe teritoriul acestor state, pot face apel la drepturile pe care le au pentru a rămâne și a-și aduce familiile cu ei. Iar refugiații sunt îndreptățiți să primească protecție. De aceea nu sunt expulzați refugiații actuali peste noapte și sunt lăsați să intre pe teritoriul statelor chiar fără a avea permisiunea acestora.

Sunt mai mult de 10 ani de când se cunoaște numărul mare de migranți care mor anual în Marea Mediterană. Se cunoaște situația din Lampedusa, situația catastrofală din centrele de primire de azilanți din Grecia și problematica traficului inuman. Structural însă, aceste probleme au fost puse în cârca statelor unde acești migranți au ajuns. Măsurile luate pentru rezolvarea acestor probleme au fost întotdeauna luate la nivel național și nu european, în Italia, Grecia sau Spania. În al doilea rând, situația economică bună din sudul Europei dinainte de criza economică a ajutat la integrarea economică a acestor migranți pe piețele secundare de muncă, astfel că o mică parte dintre migranții ajunși iregular în sudul Europei au migrat către nord. Față de aceste fluxuri anterioare, situația de acum a refugiaților diferă în anumite privințe. Din cauza conflictelor și situației politice dezastruoase din nordul Africii și Orientul Mijlociu, potențialul migrator din regiune a crescut foarte mult. În al doilea rând, fluxul actual de refugiați este mult mai vizibil. În ultimele luni media a arătat zeci de mii de oameni: bărbați, femei și copii, care mergeau pe jos zeci de kilometrii. Este ca și cum s-a declanșat un buton care a eliberat un potențial migrator – probabil prin scăderea controlului asupra traficului de oameni din Turcia. În fine, țările din estul Europei s-au confruntat abia acuma cu problematica managementului migrației – iar în anumite cazuri acest management a fost dezastruos. Dilema principală cel puțin în acest caz, se referă la slăbiciunea funciară a construcției europene în problematica azilului și migrației. Actuala migrație nu este deocamdată o criză a unui fenomenului migratoriu în general ci mai degrabă o criză profundă a instituțiilor europene. Cum este posibil ca Turcia sau Iordania să poată să adăpostească fiecare câte 2 milioane de azilanți, iar Europa să nu fie în stare să managerieze 400.000 de refugiați în mod decent, mai ales dacă ne gândim la dimensiunile și puterea economică a fiecăruia?


3. Migrația vine cu problemele ei. Populația se diversifică, noii migranți au adesea probleme de adaptare. Integrarea migranților este adesea un proces care nu se realizează complet la prima generație. Diversificarea culturală vine cu diversificare religioasă, care va rămâne cel mai probabil o constantă a realității sociale europene. Însă valul actual de refugiați nu a adus de departe cea mai semnificativă schimbare socială. În Europa există la ora actuală mai mult de 13 milioane de persoane de religie musulmană. În multe zone și orașe din Germania populația cu origine migrantă depășește 40% din totalul populației. Apar noi migrații semnificative din Africa subsahariană, Orientul Mijlociu, Asia. Domeniul migrației este și va fi guvernat de regimul de drepturi, de regimul cetățenia care devine din ce în ce mai inclusivă. Refugiații actuali sunt viitorii cetățeni germani sau suedezi. Diversificarea etnică, rasială și culturală a Europei este un proces ireversibil în contextul natalității scăzute și a cererii constante de forță de muncă. Pe de altă parte, valul de refugiați actual aproape că nu are influență asupra acestui proces. Uniunea Europeana este un context de 500 de milioane de persoane. Cei 400.000 de refugiați din Siria care au sosit în ultimii doi ani reprezintă o picătură într-un ocean – mai puțin de 0,01% din populația actuală a Europei. Trebuie însă să ne așteptăm ca migrația să continue la nivele ridicate către țările Uniunii Europene. Și nu în primul rând pentru că migranții dau năvală, ci pentru că este nevoie de ei. Mulți dintre cei care vor veni nu vor fi cel mai probabil nici blonzi cu ochi albaștrii, nici măcar creștini. Dar înainte de a se discuta despre pericolele mai mult sau mai puțin închipuite, poate ar trebui să se discute mai consistent despre rolul lor.


O literatură imensă tematizează procesele de adaptare și integrare a migranților. Integrarea aduce de cele mai multe ori un efort de acceptare din partea societăților de imigrație și de adaptare din partea migranților. Generează seturi de întrebări care nu își găsesc răspunsul cu ușurință: ce înseamnă integrarea? Cum sunt străinii tratați? Cum se integrează pe piețele de muncă? Care este rolul instituțiilor în adaptarea migranților? Însă în același timp aceeași literatură discută amplu despre rolul pe care îl au migranții în țările în care ajung, de aportul economic, cultural și intelectual. Ce s-ar face Statele Unite fără sutele de mii de studenți străini care vin anual? Ce s-ar face Marea Britanie fără medicii și asistentele din Europa de est, sau ce s-ar fi făcut Italia și Spania fără românii care le-au construit țara?


4. Frica de imigranți a apărut și apare aproape întotdeauna atunci când migrația devine semnificativă. La fel a fost și cu migrația de la începutul anilor 90 din Europa de vest. La fel este și acuma cu actualul val de refugiați. Cât adevăr există însă în stereotipurile și discursurile publice și generalizante? De câte ori nu a fost infirmat ceea ce apăruse la un moment dat ca fiind adevărat? Cazul migranților români este elocvent. Încă din anii 90, cetățenii români au fost considerați adesea migranți nedoriți în Vestul Europei. România a generat un val de refugiați politici între 1990 și 1993; un val masiv de migranți etnici – germani și maghiari; și un val mare de migrație de muncă în special către țările din sudul Europei, Spania și Italia. Discursul public din vestul Europei a discutat adesea tema precarității migranților din România, romi și români. Românii fură, cerșesc, sunt periculoși. Marea parte a migranților din România cunosc pe pielea lor falsitatea generalizărilor despre români. Cetățenii români în marea majoritate s-au dovedit a fi un real câștig pentru societățile în care au ajuns. De ce ar fi altfel atunci când vorbim despre alte migrații și despre alte populații?


Migrația refugiaților a fost tematizată în media românească și ca o invazie musulmană care va schimba din temelii baza culturală și religioasă a Europei. Este foarte interesant câtă influență poate avea zilele astea 0,01% din populația continentului! Dacă sunt probleme de securitate, ok, atunci este treaba altor instituții, nu a celor de migrație. Discursul despre și analiza migrației se referă la procese sociale mai largi, la caracteristici care descriu fenomenele în cauză și nu la fenomene marginale ale procesului migrator. Este poate mult mai disconcertant și dificil de explicat mai degrabă situația tinerilor europeni care adoptă ideologii radicale. Exact cum cerșetoria și prostituția nu au fost elementele care au explicat migrația românească, la fel și radicalismul religios nu caracterizează migrația actuală de refugiați.


Discursul public este un element important în percepțiile care se formează despre noii migranți. Un studiu interesant în acest sens este al lui McMahon care arată cum discursul despre români a fost complet diferit în Italia și Spania. În timp ce în Italia migrația românească a fost adesea privită prin prisma unui discurs despre securitate socială și ordine publică, în Spania românii au fost priviți ca persoane sărace care au nevoie de empatie și sprijin. Nu e de mirare că aceste discursuri s-au reflectat complet diferit în percepția despre români în respectivele țări. O explicație similară are și Thomas Faist despre generozitatea și compasiunea cu care germanii obișnuiți i-au întâmpinat pe refugiații din Siria. Mass Media a prezentat nenorocirile din Siria în mod continuu și i-a prezentat pe refugiați drept victime ale unui conflict sângeros. A fost o abordare responsabilă în care informația a primat în fața demagogiei. De altfel, numărul foarte mare de femei și copii care au traversat Marea Mediterană în bărci improvizate, mergând pe jos distanțe lungi, este extrem de sugestiv. Ce om normal face acest lucru dacă nu este obligat să o facă?


De altfel, România are o experiență pozitivă cu persoanele de religie musulmană. Turcii și tătarii din Dobrogea, turcii și arabii din București, studenții care vin în țară de zeci de ani. Familiile mixte româno-arabe (inclusiv multe familii mixte româno-siriene) sunt mărturie a faptului că nu există un conflict cultural sau tensiuni sociale între români și arabi, sau între creștini și musulmani. Atunci dacă aceste conflicte nu există, de ce să le inventăm? Vor schimba cei 6.000 de sirieni (sau câți or fi în final) un context social în care trăiesc deja mai mult de 80.000 de musulmani? La câți o să rămânem peste vreo 15 ani și la cât de bătrâni o să fim, mai bine ne-am bucura că va veni cineva să mai trăiască și pe aici.

––––––––––––

[1] Între 1989 și 1994 au fost înregistrate 1.458.000 cereri de azil politic și 1.665.000 cereri ale etnicilor germani și familiile lor. La acest număr se adaugă migranții economici și reunificările familiare, fluxuri care au fost mari la acea dată.

[2] Date obținute de la BAMF – Oficiul Federal de Migrație și Azil din Nürnberg.

[3] Kurthen, H (1995) ‘Germany at the Crossroads: National Identity and the Challenges of Immigration’, International Migration Review, Vol. 29, No.4, 914-938.

[4] Tränhardt, D. (1996) ‘European migration from East to West: present patterns and future directions’, New Community Vol. 22, No.2, 227-242

[5] Council of Europe (1992), People on the move: new migration flows in Europe, Council of Europe, ISBN 92-871-2021-8

[6] Internally displaced people, persoane care sunt obligate să își părăsească locuințele dar rămân în interiorul aceleiași țări.

[7] Christian Joppke (1998). Why Liberal States Accept Unwanted Immigration. World Politics, 50, pp 266-293. doi:10.1017/S004388710000811X.