Text apărut inițial pe site-ul Cogitus


Poate fi extrem de scump să îl ai pe Dalai Lama în vizită. Un studiu publicat luna trecută arată că în ţările vizitate de către liderul spiritual tibetan (62, pe parcursul a 40 de ani) exporturile către China au scăzut pentru o vreme cu o valoare medie cuprinsă între 8 si 17% (valoarea depinde de tehnica de estimare folosită). Efectul scăderii este de aproximativ doi ani si are loc doar atunci când Dalai Lama este primit de catre un şef de stat sau de guvern. Chiar si înaintea acestui studiu era cunoscut faptul că poziţiile „neprietenoase” în raport cu China pot să coste. Acum însa e mai clar cât de mult, în ce conditii şi pentru cât timp.


Luări de poziţie în favoarea democraţiei sau avantaje economice? Prin primirea lui Dalai Lama din 2007 Angela Merkel şi-a asumat fără să ezite critica câtorva voci ale opoziţiei, printre care şi cea a predecesorului său, Gerhard Schroder. Silvio Berlusconi şi Nicolas Sarkozy au procedat la fel. Alte state au ales varianta unor întâlniri la cel mai înalt nivel dar nu în calitate oficială sau a unor întâlniri cu persoane din planul doi al scenei politice. Drepturile omului pentru alţii sau mai multi bani pentru noi? Cum se poziţionează ţările foste comuniste pe un continuum între cele două opţiuni? Dar România? În timpul razboiului din Irak din 2003, dreapta conservatoare americană a lansat termenul de Noua Europă pentru a desemna ţările foste comuniste, înzestrate, în opinia autorilor, cu o sensibilitate democratică mai dezvoltată decât a Europei Vechi. Astfel, spuneau ei, societăţile care au avut experienţa unor regimuri totalitare ar recunoaşte mai uşor comportamentele anti-liberale şi ar reacţiona mai vehement împotriva lor. Termenul nu a prins, întrucât atât studiile asupra opiniei publice cât şi poziţiile liderilor estici au arătat aproape la fel de multă diversitate de opţiuni ca şi UE luată în ansamblu.


Desigur, relaţiile cu China sunt doar unul dintre testele posibile. Sunt însă un test important. Cum stă România? În privinţa Chinei lucrurile sunt cât se poate de clare. Alături de Grecia, România este singura ţară din Uniunea Europeana care nu l-a primit pe Dalai Lama. Nu doar întâlnirile cu înalţi oficiali dar chiar şi vizitele private au fost blocate. România are de departe una dintre cele mai ostile politici de colaborare cu Taiwan, o altă temă sensibilă din perspectiva Chinei, care merge până la ne-acordarea de vize pentru oamenii de afaceri taiwanezi, pentru studenţii care primesc burse de studiu în România, şi sabotarea conferintelor din România la care participă taiwanezi. Aceasta în condiţiile în care relaţia însăşi între China si Taiwan a evoluat mult, culminând anul acesta cu semnarea unui important acord comercial preferenţial, ECFA.


În plus, se pare că la solicitarea Chinei, România nu va trimite la ceremonia de acordare a Premiului Nobel pentru Pace, unui dizident chinez, şeful misiunii diplomatice ci „va desemna o altă persoană”. Astfel, perspectiva autorităților române este cât se poate de clară, cu atât mai mult acum când este criză: China este un stat influent şi mai mulţi bani nu strică. Francezii îsi permit sa piardă semnarea unor contracte privind vânzarea a 150 de avioane de pasageri primindu-l la cel mai înalt nivel pe Dalai Lama, dar noi nu.

Problema cu această perspectivă, dincolo de faptul că implică adesea alegerea unor opţiuni imorale, este că banii cei mulţi s-au dovedit a fi puţini. În primele şase luni din 2010 România a exportat în China bunuri în valoare de 154 milioane Euro, adică mai puţin decât în Moldova (205 milioane), Serbia (225 milioane), ori Republica Ceha (277 milioane). China a investit în toată UE, anul trecut, 300 de milioane de Euro, adică 0,13% din totalul investițiilor străine directe, iar de aici României îi revine o parte neînsemnată. Neincluderea ţării noastre pe agenda turneului UE a delegaţiei chineze la nivel înalt ce a avut loc de curând arată şi mai clar care sunt rezultatele tipului de diplomaţie practicat de România. În acelaşi timp, o singură investiție din Taiwan, practic blocată de neacordarea de vize oamenilor de afaceri din aceasta ţară, ar putea depăşi uşor investiţiile chineze de până acum.


Este poziţia autorităţilor o reflectare a preferinţelor publicului şi, prin urmare, reprezintă mai degrabă un semn al calităţii proceselor democratice? Datele unui studiu asupra opiniei publice din ţările lumii faţă de China par să susţină această idee în cazul Greciei, ţară ce are de departe proporţia cea mai mare de susţinători ai leadership-ul Chinei între ţările UE, dar nu şi în cazul României, unde 25% au o părere bună despre conducerea Chinei, faţă de 25% cu o părere proastă şi 50% fără nicio părere.


România are o tradiţie lungă şi neîntreruptă de excerciţii de deferenţă extremă faţă de China, nenecesare, cu beneficii modeste şi, adesea, profund imorale. Democraţie sau pragmatism în relaţiile externe ale României? În acest caz doar oportunism fără orizont şi o politică lipsită de principii.